Sfînta Sofia alungată de la locul ei
La Istanbul, Sfînta Sofia nu va mai fi muzeu. Va deveni moschee. La cererea imperioasă a lui Erdogan şi pe placul susţinătorilor lui naţional-islamişti. Ce manevră de dictator provincial! A pierdut Istanbulul la alegeri. Aşa că rechiziţionează Sfînta Sofia. Dacă oraşul-centru i-a scăpat din mînă, măcar să se afirme – fantasmatic – stăpîn peste edificiul emblematic al oraşului, încărcat de prestigiul unor vechi imperii. A rechiziţiona faimosul spaţiu spiritual al Bizanţului – al cărui proiect de universalitate i-a inspirat apoi pe otomani – ca să-ţi oblojeşti puterea, acum destul de contestată, e meschin, e provincial. La fel e un program politic pentru care credinţa devine material de propagandă, piesă de şantaj contra Occidentului liberal, închidere a societăţii turce în fundamentalism. Credinţa e condamnată la muncă silnică în provincia contingenţei.
În 1934, Atatürk a transformat moscheea în muzeu, pentru a o „oferi întregii umanităţi”. Formula păstra, în cod laic, ceva din însemnătatea universală a vocabulei sub care nu a încetat să stea, de-a lungul veacurilor, edificiul. Da, se ştie: laicizarea/modernizarea abruptă pe care Atatürk a impus-o ţării n-a încetat să stîrnească tensiuni în societatea turcă, n-a fost încă mistuită. Împarte populaţia în medii democratic active din marile oraşe şi în zone de tradiţionalism uşor manipulabil de către propagandiştii politico-religioşi.
Oricum, Sfînta Sofia, în condiţia de muzeu, e mai expresivă spiritual decît cînd va fi readusă la condiţia de moschee. În spaţiul ei, a cărui splendoare întrupează amuţitor o „altă lume”, mozaicurile creştine şi grafiile islamului stau laolaltă, se „acceptă” unele pe altele. Co-prezenţa lor – pe care laicitatea a făcut-o cu putinţă – poate fi totodată semnificativă în plan simbolic religios. Sugerează privitorului convergenţa religiilor „la vîrf”, dincolo de istorie, într-un univers de lumină şi de aur, pe care interiorul Sfintei Sofii îl face acut sensibil. Legenda solilor Kievului care, în secolul al X-lea, s-au crezut aici în împărăţia cerurilor, nu e vorbă goală. Oricine vizitează acest spaţiu-muzeu, a cărui sacralitate e de neşters, resimte ruptura de nivel.
Din afară, Sfînta Sofia dă impresia unei fortăreţe. Cupola amplă şi joasă, contraforţii enormi, zidurile imens severe par să îi dea o stabilitate de neclintit, în care dimensiunea verticală e greu sesizabilă. Ici şi colo, rînduri de ferestre zăbrelite pun accente în masa vînjoasă, densă, aproape defensivă a edificiului. Dar ele nu sînt decît nişte fante, care întăresc senzaţia că te găseşti în faţa unei cetăţi, a unei emisfere închise în sine, a unei coji foarte dure. Nici urmă de eleganţă, de cordialitate în masa uriaşă, închisă, opacă, străjuită de cîteva secole de minarete. Ea te duce cu gîndul la o enormitate stranie, la un „munte cosmic” care ascunde în sine o altă variantă a lumii, o lume alta.
În contrast cu duritatea exterioară, interiorul e un spaţiu de majestate fluidă, de graţie misterioasă. Vast şi totodată unificator. Rafinamentul mozaicurilor, pe care figurile din vremea Paleologilor au o dulceaţă nelumească, splendoarea veche a marmurelor bizantine întîlnesc dantela grafiilor şi aburul de lumină al lămpilor musulmane. Tensiunea între exterior şi interior e copleşitoare. Cînd păşeşti pe sub marele portal, ai senzaţia că văzul ţi s-a întors pe dos, că descoperi faţa ascunsă a unui alt pămînt, înrudit cu substanţa cristalină a Cetăţii ultime. Cînd, la mijlocul secolului al VI-lea, Procopiu din Cezareea descrie minunea marii bazilici construite de Iustinian pe locul mai vechii Sfinte Sofii înălţate de Constanţiu al II-lea, el vorbeşte despre un edificiu care, îmbinînd vastitatea şi graţia, e – arhitectonic – un simbol convingător al tărîmului transcendent. „Străluceşte de o splendoare atît de vie”, spune el, „încît s-ar spune că îşi are în sine sursa de lumină.” Bolta, marea boltă care a inspirat bolţile moscheilor construite de Sinan, pare că, în loc să se sprijine pe ziduri, „e suspendată de înaltul cerului printr-un lanţ de aur”.
Arhitectonic, prin bolta sa, şi simbolic, prin numele său, acest spaţiu face prezentă, alături de transcendenţă, universalitatea divinului. Sfînta Înţelepciune: sub invocarea ei au ridicat creştinii bazilica. Tot aşa au continuat să numească acest spaţiu sacru musulmanii şi modernii. E unul dintre cele mai ecumenice nume ale lui Dumnezeu, spunea Părintele Scrima, aşa cum bolta – larg, uniform acoperitoare – e varianta lui arhitectonică.
Transformată de laicitate în muzeu, Sfînta Sofia continua să ofere oricărei priviri inteligente expresia intensă a acestor două dimensiuni divine: transcendenţă şi universalitate. Credinţa, oricare credinţă e chemată să mediteze asupra lor, să le interiorizeze, să se păstreze atentă, vie în raport cu ele. Cît despre laicitate, e drept că ea nu mai e aşezată sub dimensiunea transcendenţei, nu mai e sensibilă la verticala ei, chiar dacă individul şi comunităţile spirituale au libertatea de a se referi la ea, de a o exprima în spaţiul public. În schimb, tema universalităţii a cîştigat teren în mentalul comun, măcar în varianta respectului cultural faţă de alte religii, ba chiar a dialogului şi a întîlnirii fraterne între credinţe.
Din partea religiei, a politicii, a culturii n-au lipsit protestele împotriva transformării Sfintei Sofii în moschee „naţională”. Patriarhul Bisericii Ortodoxe ruse vorbeşte, fără a uita să pună şi el un accent naţional, despre „ameninţare pentru orice civilizaţie creştină”, ca şi pentru „spiritualitatea” şi „istoria Rusiei”. În 2014, cînd „rechiziţionarea Sfintei Sofii” apăruse deja ca proiect, Unites States Commission on International Religious Freedom condamna încercările Parlamentului turc de a modifica statutul monumentului. Considera că e „un gest provocator, creator de diviziune, care ignoră sensibilitatea comunităţilor religioase minoritare, în special a vechii comunităţi creştine”. Ministrul grec al Afacerilor Externe vorbeşte despre „o obsesie înrudită cu sectarismul de a practica riturile musulmane într-un monument al patrimoniului cultural mondial”, ceea ce „dovedeşte lipsă de respect şi de legătură cu realitatea”. Omologul său francez declară că decizia „contestă unul dintre actele cele mai puternic simbolice ale Turciei moderne şi laice” (Huffpost International, 11.07.2020). UNESCO, prin directorul general, îşi arată îngrijorarea pentru refuzul dialogului manifestat de Turcia privind „o capodoperă arhitectonică şi o mărturie unică a întîlnirii între Europa şi Asia”. „Statutul de muzeu reflectă universalitatea acestei moşteniri şi constituie un puternic simbol al dialogului” (Agence France-Presse, 10.07.2020). Cum va gestiona regimul Erdogan imaginile artei sacre bizantine, „întîlnirea culturilor” şi „întîlnirea religiilor” pe care Sfînta Sofia le cuprinde? Îngrijorarea şi indignarea sînt îndreptăţite. Aparţinînd patrimoniului umanităţii, monumentul e naţionalizat de o politică provincială, izolaţionistă, fantasmatică.
Sfînta Sofia, divina Înţelepciune, cu universalitatea ei, e alungată din lăcaşul care i-a fost înălţat şi recunoscut vreme de un mileniu şi jumătate.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.