O prezenţă la fel de vie…

Publicat în Dilema Veche nr. 854 din 20 - 26 august 2020
O prezenţă la fel de vie… jpeg

Pînă să-l întîlnesc, în 1993, graţie lui Andrei Pleşu, pe Părintele Scrima, tradiţia creştină răsăriteană era pentru mine o sursă de descumpănire. Citeam expuneri despre o tradiţie înalt contemplativă, în care liturgicul constituie o „teologie în act”, în care arta sacră e cifrul somptuos al unei lumi transfigurate. Însă aceste trăsături – de Duh şi de aur – erau de găsit mai ales în cărţi şi în muzee. Cînd mergeai la realitatea din teren, lucrurile arătau altfel: sacrul răsăritean era bine camuflat sub straturi de banalităţi pioase şi zdravene utilizări identitare. Cunoşteam, desigur, excepţii: predicile Părintelui Galeriu la biserica Silvestru, riguroasa graţie liturgică de la mînăstirea Stavropoleos. Existau fără îndoială altele. Dar, în genere, tradiţia devenise parcă un strălucit, mult lăudat trecut. Care nu mai putea trece – vie – către noi, cei de astăzi.

În aceste condiţii, Părintele Scrima a fost, în primul rînd, pentru mine un fenomen al tradiţiei. O „arătare” a vitalităţii, a prospeţimii ei. A fost argumentul – prezent într-o persoană – că deosebita calitate – contemplativă şi liturgică – a tradiţiei răsăritene poate fi accesibilă în timpul de faţă, potrivit mijloacelor, culturii, aşteptărilor, înţelegerii omului de astăzi.

Am asistat „pe viu” la un mod luminos de a interoga tradiţia, de a te înscrie în ea, de a trăi în familiaritatea adevărului ei transtemporal. Am văzut nu ce înseamnă un părinte spiritual (asta citisem în multe, admirabile, studii asupra temei), ci cum lucrează, cum se comportă, ce oferă el. Dacă o tradiţie e, în fond, o cale spre realitatea ultimă, atunci maestrul spiritual e un călător, e un om care lasă urme mobilizatoare. Aşa ceva era Părintele Scrima. Era un călător care lăsa marcaje de drum: fie că descifra şi amplifica urme ale altor călători, fie că le trasa el însuşi. În regimul călătoriei se situa tipul lui de experienţă spirituală, tipul lui de hermeneutică (a textelor şi a evenimentelor), tipul lui de existenţă.

Andrei/André Scrima (1925-2000), monah şi profesor de ştiinţe religioase, era cineva pentru care cunoaşterea spirituală şi cea intelectuală se îmbinau firesc. E ceea ce îl atrăsese la mînăstirea Antim, unde Mihail Avramescu îl adusese, în 1946, la întîlnirile grupului de intelectuali şi monahi cunoscut mai apoi ca „grupul Rugului Aprins”. Acel Antim fusese, pentru el, un mediu formativ, pe care prezenţa Părintelui rus „Ioan cel Străin” îl orientase spre experienţa răsăriteană a rugii unitive. Acolo chemarea Duhului primise de la Andrei Scrima un angajament total. În cuvintele lui: „Am avut şi norocul de a trăi asta într-o comunicare deschisă şi reflectantă cu alţi oameni vii, care simţeau şi ei ce înseamnă… cunoaşterea vie a lui Dumnezeu!”.

O firească îmbinare între credinţă şi intelect dă structura de drum interior a Părintelui Scrima. Şi lucrează de-a lungul drumului său vizibil: de la anii formării, la Antim, la plecarea, în 1956, pentru studii doctorale în India (1957-1959), ca şi în întîlnirile fraterne cu figuri de seamă ale creştinismului apusean (la Centrul ecumenic de la Bossey, la Paris, la Roma), în perioada Libanului (1959-1988, cînd e inspirator şi membru al mînăstirii ortodoxe Saint-Georges de la Deir-el-Harf şi profesor de ştiinţe religioase la Universitatea catolică Saint-Joseph din Beirut), în anii ’60 ai secolului trecut, cînd e colaborator al Patriarhului ecumenic Athenagoras şi reprezentant al său la Conciliul Vatican II, cînd e de asemenea membru fondator al Academiei internaţionale de ştiinţe religioase de la Bruxelles, în sfîrşit cînd, revenit la Bucureşti, e invitat de Andrei Pleşu, rector al Colegiului Noua Europă – Institut de Studii avansate, ca senior fellow al Colegiului (1994-2000).

Sub „cerul Spiritului în celebrare pretutindeni şi întotdeauna” – cum spunea – se situau, pentru el, fraternitatea ramurilor creştine, convergenţa în transcendent a religiilor, dialogul credinţei cu tot ce e cultură înaltă (umanistă şi exactă).

# În anii ultimei lui şederi la Bucureşti, i-am solicitat Părintelui Scrima o seamă de texte pentru Dilema, pentru revista de antropologie Martor a Muzeului Ţăranului, pentru alte publicaţii. Întotdeauna lucrurile se petreceau la fel: îi înfăţişam tema în cauză, îi propuneam să trateze un anumit aspect spiritual legat de ea. Înregistram apoi ceea ce era cîteodată dialog, dar cel mai adesea expunerea lui asupra subiectului. Redactam textul şi i-l dădeam ca să decidă forma finală a articolului. Făcea unele observaţii, adăuga poate o notă ori cîteva rînduri pentru a preciza o idee. Dar ăsta era doar începutul. Textul continua să treacă prin etape de retuşuri pînă cînd termenul de predare devenea ameninţător de apropiat. Acurateţea ultimă a redactării nu părea să-l intereseze pe André Scrima. Intervenea – cu gentileţe, dar şi cu insistenţă – ca să schimbe cîte ceva chiar în forma pusă în pagini, dinaintea tipăririi: o nuanţă, un subtitlu, un termen înlocuit cu altul, mai aparte, chiar atunci găsit. Pentru el, produsul finit era desigur important, dar avea mai puţină însemnătate decît cercetarea în sine, tensiunea şi bucuria ei, derularea la nesfîrşit a gîndului şi a expresiei sale.

Părintele Scrima era mereu gata să răspundă solicitărilor, să mediteze asupra unei teme propuse de interlocutor, dacă ea i se părea că are consistenţă. Şi-o însuşea, o privea ca pe un bun comun. Se investea cu vivacitate şi rigoare în scrutarea ei. O asuma chiar mai intens decît iniţiatorul ei. În fond, cei care se apropiau de el cu interese spirituale, religioase, intelectuale aşteptau mai mult decît un text finit. Aşteptau mişcarea vie a unei inteligenţe care era în stare să pună, de fiecare dată, asupra materiei tratate o lumină „din polul plus”. Iar el era mereu entuziast în a împărtăşi cu celălalt o metodă, un „drum împreună” de cercetare spirituală. Îl prelua pe celălalt în propria lui, continuă, „mistuire” a sensurilor verticale.

Respiraţia comună a credinţei şi a intelectului dădea stilul omului. Un stil aparte, imediat sesizabil în întîlnirea directă ca şi în scrierile lui André Scrima. De aceea, probabil, el e o prezenţă la fel de vie acum ca şi atunci…

# S-ar spune că itineranţa şi ecumenismul sînt cele două teme dominante – şi întrepătrunse – ale Părintelui Scrima. Călător sub exigenţa Duhului, era convocat mereu de universalitatea Lui. Iar această sensibilitate faţă de universalul Duhului se înrădăcina în adeziunea fără rest a Părintelui la creştinismul răsăritean şi la drumul monahal care îi e specific. Într-un dialog cu Andrei Pleşu (Teme ecumenice, Humanitas, 2004), el invocă la un moment dat pasajul din Matei, cap. 25, unde Christos afirmă: Sînt acolo unde voi nu m-aţi căutat… „Judecata din urmă”, spunea André Scrima, „nu e dezvăluire doar a faptelor, ci şi a sensibilităţii noastre de a-l percepe pe Christos acolo unde El nu e declarat. Or, «acolo» Christos este inclus şi e incluziv; nimic nu rămîne în afara lui.”

A lua seama cu inteligenţă spirituală la diversitatea religioasă şi culturală a lumii, a lua seama la unicitatea fiecărei persoane însemna, pentru Părintele Scrima, a fi atent la surprinzătoarea, nemărginita bogăţie a lui Dumnezeu.

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.

„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Aix-les-Bains și tinerii francezi de 70 de ani (II)
Dar poate că mai mult decît plimbarea în sine conta acel „împreună”.
p 19 jpg
Cultul virginității
Ideea că virginitatea fizică atestă puritatea și inocența depășește granițele religioase, devenind un construct social și ipocrit prin care unei femei i se anulează calitățile morale în favoarea celor fizice, ajungînd să fie prețuită mai degrabă integritatea trupului decît mintea și sufletul.
p 20 San Filippo Neri WC jpg
Despre creștinism și veselie
Multe dintre textele clasice ale creștinismului dovedesc o relație încordată pe care Sfinții Părinți o întrețineau cu rîsul.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Migdalul lui Origen
Editat, tradus, redescoperit în bogăția și autenticitatea sa în ultimul secol, Origen revine de fiecare dată în atenția cititorilor cu o înnoită putere de atracție.
Zizi și neantul jpeg
Dacia roșie
Era o oază, într-o vreme în care lucrurile se degradau pe zi ce trecea: la cantina de acolo se putea mînca bine și ieftin, ba chiar și cumpărai una-alta pentru acasă, uneori.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
La Galați, o candidată a fost surprinsă în timp ce încerca să fraudeze examenul de bacalaureat cu un pix-telefon. Avea 45 de ani și era absolventă a unui liceu particular, la frecvenţă redusă.
41580801101 373a7ea5c2 c jpg
Oamenii fac orașele
Paradigmei moderniste de producție a noilor cartiere, Jacobs îi opune observația directă și studiul la firul ierbii, sau la bordura trotuarului, a vieții urbane.
Zizi și neantul jpeg
Roți și vremuri
Trebuia să mănînci nu știu cîți ani numai iaurt și să economisești, să pui bani la CEC ca să-ți poți cumpăra o Dacie.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Aix-Les-Bains și tinerii francezi de 70 de ani (I)
În Aix zilele de vară se mișcă în ritm de melc, par nesfîrșite, exact ca acelea din vacanțele copilăriei.
E cool să postești jpeg
Tastatura sau creionul?
Este un avantaj real acest transfer al informațiilor direct pe dispozitivele elevilor?
p 20 WC jpg
Religiile manevrate de dictatori
Sîntem înconjuraţi de spaţii unde religia e folosită în beneficiul unor regimuri antiliberale: Rusia lui Putin, Turcia lui Erdogan, Ungaria lui Orbán.
Theodor Pallady jpeg
Discretul eroism al moderației
Nu prea cunoaștem opera românilor americani, iar numele care circulă simultan în cele două culturi provin cu precădere din zona umanistică.
p 23 Lea Rasovszky, Bubblegun of Sweet Surrender (Soft War) I  Codre jpg
„Războiul este doar «eu» și nici un pic «tu»” – artiștii și galeriile în timp de război
„Un fel de așteptare epuizantă la capătul căreia sperăm să fie pace.”
p 24 A  Damian jpg
Cu ochii-n 3,14
După ce, cu o săptămînă în urmă, doi lei au încercat zadarnic să evadeze din grădina zoologică din Rădăuți, un șarpe mai norocos a pătruns în Spitalul Orășenesc din Balș.
Zizi și neantul jpeg
Mare, pofte, necuprins
Tocmai ăsta era hazul vacanței: împletirea ciudată de pofte concrete și visări abstracte. Figurau, cu toatele, într-un meniu pestriț și cu pretenții.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Vacanțe de altădată
Nu pot vedea mai multe, însă sînt convinsă că au și bomboane străine sau ciocolată, poate că au și gume cu surprize.
E cool să postești jpeg
S-o fi supărat pe mine?
Ca să nu „supere” această societate, foarte multe femei ajung să fie prizoniere ale unor prejudecăți pe care și le autoinduc, perpetuîndu-le, uitînd de cele mai multe ori de ele însele.
p 20 Sf  Augustin WC jpg
De ce scandalizează creștinismul?
Scandalul creștinismului stă așadar în neverosimilul lui. Însuși Dumnezeu vorbește, dar nu o face ca un stăpîn.
setea de absolut convorbiri cu christian chabanis jpg
Setea de absolut
Atunci cînd am întrevăzut cîteva adevăruri esențiale este dureros să simțim că, în măsura în care vrem să le comunicăm oamenilor, ele capătă limitele noastre, impuritățile noastre, degradîndu-se în funcție de acest aliaj.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
O femeie din București a fost pusă sub control judiciar, fiind bănuită de săvîrșirea infracțiunii de înșelăciune prin vrăjitorie.
Edgar Allan Poe, circa 1849, restored, squared off jpg
Prăbușirea casei Usher
Una dintre cele mai emoționante descrieri de arhitectură din literatura universală este tabloul creionat de Edgar Allan Poe în debutul nuvelei „Prăbușirea casei Usher”.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cum e să pleci în vacanță bolnav și complet epuizat
N-am mai fost într-o vacanță parțial din cauza pandemiei, însă mai mult din cauza faptului că nu mi-am mai permis o vacanță.
p 20 Ierusalim, Muntele Templului WC jpg
Loc disputat
De curînd, la Ierusalim au izbucnit din nou – dar cînd au încetat? – tensiunile pe esplanada Cupolei Stîncii.
Theodor Pallady jpeg
Scurtă oprire în biblioteca perfectă
Cel mai adesea afli despre autorii de cărți din cărțile altor autori: circulația bibliografică prin notele de subsol asigură ventilația academică din care se compune tradiția intelectuală a oricărei societăți moderne.

HIstoria.ro

image
Diferendul româno-bulgar: Prima problemă spinoasă cu care s-a confruntat România după obţinerea independenţei
Pentru România, prima problemă spinoasă cu care s-a confruntat după obținerea independenței a fost stabilirea graniței cu Bulgaria.
image
Controversele romanizării: Teritoriile care nu au fost romanizate, deși au aparținut Imperiului Roman
Oponenții romanizării aduc mereu în discuție, pentru a combate romanizarea Daciei, acele teritorii care au aparținut Imperiului Roman și care nu au fost romanizate. Aceste teritorii trebuie împărțite în două categorii: acelea unde romanizarea într-adevăr nu a pătruns și nu „a prins” și acelea care au fost romanizate, dar evenimente ulterioare le-au modificat acest caracter. Le descriem pe rând.
image
SUA și Republica Dominicană - Cum a eșuat o anexare dorită de (mai) toată lumea
Pe 2 decembrie 1823, într-o vreme când majoritatea coloniilor spaniole din Americi își declaraseră independența sau erau pe cale s-o câștige, președintele SUA, James Monroe, a proclamat doctrina care-i poartă numele și care a devenit unul dintre documentele emblematice ale istoriei politice a SUA și a lumii.