André Scrima: o cunoaştere poetică
Ne aflăm într-o perioadă care, din punct de vedere liturgic, e foarte densă. În cele şapte săptămîni de la Paşti la Pogorîrea Duhului Sfînt, ţesătura bogată a celebrărilor desfăşoară sensul întreg, dar nemărginit al actului christic, îl propune înţelegerii, cunoaşterii, participării. Astăzi doar credincioşii practicanţi iau contact cu această ţesătură. Omul tîrziu modern are, în genere, o relaţie stîngace cu liturgicul. Fie îl ignoră pur şi simplu, fie instituie ritualuri laice care îşi au importanţa lor comunitară. Dar ele nu lucrează cu diferenţa de nivel a două stări de fiinţă, nu pun în vibraţie comună două lumi, nu îndeamnă la depăşirea de sine. A lua seama la categoria liturgicului, a şti care e natura, care e funcţia, care e scopul lui nu e doar o chestiune religioasă. E şi o chestiune de cultură. De-a lungul istoriei şi pe întinderea geografiilor spirituale ale lumii, liturgicul e nelipsit, contribuie la aşezarea omului într-o ordine care face să comunice lumea de aici şi cea de Acolo. E parte din experienţa omenească. Chiar insul fără adeziune religioasă poate fi interesat de cum arată comunicarea – simbolizată/„performată” – a omului cu transcendenţa.
Mi-am permis să redau aici cîteva extrase din analiza pe care Părintele André Scrima a dedicat-o oficiului liturgic creştin răsăritean al Cincizecimii. E o analiză structurală şi tematică desfăşurată într-un curs ţinut în 1974 la Universitatea Saint-Esprit, Kaslik, Liban. Textul a fost publicat în româneşte în volumul André Scrima, Biserica liturgică, Humanitas, 2005. Cum ediţia volumului s-a epuizat de mult, mi-am spus că merită amintite aici cîteva pasaje.
Celebrarea liturgică nu cere, insistă André Scrima, doar atitudinea evlaviei, înţeleasă ca emoţie a individului în faţa măreţiei şi a darului divin. Liturgica constituie „teologie în act” şi suport pentru traseul spiritual. Ea cere cooperarea corpului, sufletului şi spiritului, pentru a alcătui împreună un organism apt să primească o cunoaştere care transformă, care amplifică fiinţa. Care „ne introduce sub bolta propriei noastre finalităţi” transcendente, spunea un alt savant şi spiritual creştin, Louis Massignon într-un text intitulat „Ritul viu”. (Anca Manolescu)
André SCRIMA
A te situa în faţa adevărului revelat ca în faţa unui termen de cunoaştere, asta implică atitudinea doxologică [atitudinea de preamărire, cea care recunoaşte doxa, slava lui Dumnezeu, n.m., A.M.]. A te situa în faţa adevărului revelat înseamnă a depăşi simplul proiect de „stăpînire” a unui subiect pentru a atinge o stare a intelectului unde mă recunosc pe mine însumi ca învestit, purtat, înconjurat de obiectul cunoaşterii mele – care, în acest caz, e revelaţia lui Dumnezeu – şi unde recunosc că acest obiect produce în mine o altă formă de expresie, care nu mai este exclusiv conceptuală. O pot numi simbolică, poetică fiindcă ea degajează sensul dincolo de ceea ce este spus, sensul care nu este încă spus. Ci ascuns. Poetul este cel care creează, pornind de la vizibil, invizibilul.
Oficiul liturgic bizantin şi-a asumat, dintru început, funcţiunea doxologiei – pentru a purta adevărul revelat, adevărul dogmatic. Pentru a-l purta nu numai ca pe o formulă, aşa cum îl propuneau sinoadele ori autorităţile ecleziastice, ci ca pe o structură poetică aptă să dea intelectului o altă lumină, aş spune, o altă bucurie, poate pentru a face din noi artişti în sensul tare al termenului: „corifei”, dacă vreţi, care se pun în mişcare, pornesc să dănţuiască sub acţiunea acelui adevăr care ne atrage spre el însuşi.
În prima epocă a tradiţiei creştine, perioada Cincizecimii era strîns legată de Paşte, de învierea lui Christos. Se referea, fără nici un fel de separare, la Înviere, la prezenţa lui Christos înviat şi la acţiunea Duhului Sfînt prin Christos înviat [...].
Apoi, în 325, primul sinod ecumenic de la Niceea promulgă, pe lîngă formulările dogmatice, o serie de Canoane, faimosul Canon 20 fiind ultimul dintre ele. El stabilea interdicţia absolută a oricărei practici de penitenţă, mai cu seamă plecarea genunchilor, între Paşte şi Cincizecime. „Nici un genunchi nu trebuie să se plece în vremea Cincizecimii căci, în tot acest timp, stăm drepţi împreună cu Christos înviat (ştiţi că, în greacă, „a sta drept” se spune anastasis = „înviere”). Şi ne aflăm în aşteptarea Duhului Său pe care îl primim a cincizecea zi.”
Iată deja formularea oficială, la începutul secolului al IV-lea care desfăşoară liturgic perioada Cincizecimii. Dar ea presupune fapte şi elemente de viaţă – de reflecție sau de expresie, să spunem – care beneficiază de o practică deja destul de îndelungată şi de largă pentru ca Biserica, luînd act de ele, să le dea un statut oficial [...].
Relaţia intimă şi profundă între Paşte şi Cincizecime este, ea însăşi, expresia unei relaţii de un nivel „anterior”, de ordinul economiei divine, al economiei christice. Mai mult şi mai înalt, relaţia aceasta este, am putea spune, de ordin propriu-zis teologal, ţine direct de misterul lui Dumnezeu. Ea exprimă relaţia între Christos şi Duhul Sfînt. Întreaga structură a acestei relaţii intime se exprimă într-o formă anume: ogdoada, ziua Paştelui înţeleasă ca a Opta Zi, Duminica înţeleasă ca a Opta Zi [...]. E termenul predilect, s-ar putea spune, pentru tradiţia răsăriteană, bizantină: a numi Paştele a Opta Zi înseamnă a-i da numele în care se adună toată cinstirea, în care se condensează întreaga bucurie şi desfătare a sărbătorii [...].
A Opta Zi nu are loc cronologic în sistemul săptămînal al celor şapte zile. Ne aflăm în faţa unui fel de ruptură a timpurilor şi de ruptură a discursului care nu pot conţine, nici unele, nici celălalt, paradoxul pascal. Iată de ce Paştele trebuie afirmat ca atare: el este ruptura celei de a Opta Zile care se deschide şi deschide către eschaton. Ziua a Opta vine după septenarul creaţiei, după cele şapte zile ale ei. Iar Christos ne introduce în această a Opta Zi. În sfîrşit, prin a Opta Zi, conţinută în semnificaţia Paştelui şi a fiecărei Duminici care îl poartă săptămînal, ne apropiem de sensul Cincizecimii.
Paştele, Învierea constituie ogdoada. Opt înseamnă şapte + unu. Dar acest unu nu face parte din şapte. El este ceea ce evangheliile şi sursele neo-testamentare numesc mía tôn sabbáton, Ziua unică, Ziua întîi a săptămînii. Duminica este ziua întîi şi totodată unica. Unică fiindcă ea nu mai admite succesiune. Nu putem număra: primul Paşte, al doilea Paşte,… ea rămîne una. Iar unicitatea ei depăşeşte septenarul, pentru a institui, la sfîrşitul săptămînii, ceva imposibil din punct de vedere cronologic, anume ogdoada.
Cincizecimea stă, o spun din nou, într-o intimă relaţie cu Paştele, ca revărsare a învierii lui Christos; e deschiderea puternică, operată de Duhul Sfînt, către eschaton-ul Domnului, cel care poartă, care întemeiază ogdoada pascală. Şi, puţin cîte puţin, conştiinţa acestei relaţii se limpezeşte şi se precizează în tradiţia liturgică răsăriteană. Domnul este cu noi; perioada Cincizecimii nu admite nici plecarea genunchiului, nici post; e înălţarea şi preaslăvirea Domnului. Iată conţinutul, din ce în ce mai explicitat, al Cincizecimii liturgice creştine.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.
