O carte în mers

Publicat în Dilema Veche nr. 844 din 11 - 17 iunie 2020
O carte în mers jpeg

Cînd, acum cîţiva ani, am auzit titlul Isus al meu, el m-a stingherit. Mi se părea că aşază prost lucrurile, că riscă să-l aducă pe Iisus la nivelul individualului. În loc să te pui tu în orizontul lui, să iei seama la ceea ce El îţi propune prin conjuncţia divin-uman, riscai să-l aduci pe Iisus în ograda ta. Exista riscul, îmi spuneam, ca fiecare să aplice asupra Lui portretul, limitările, înclinaţiile proprii. Ei bine, m-am înşelat. Cartea lui Gabriel Liiceanu, apărută de curînd la Humanitas, nu e aşa ceva. E o confruntare – încordată, încăpăţînată, febrilă – cu presupoziţiile credinţei, cu nedumeririle, cu variantele ei. E vorba despre Iisus care priveşte nu numai credinţa instituită, ci care poate interpela existenţa oricărui om sensibil la orizontul integral al umanităţii. Pe de altă parte, e un Iisus „personal” în sensul că Gabriel Liiceanu vine în faţa temei întreg. Vine cu disciplina lui de gîndire, cu valorile în care crede, cu idealul lui de umanitate, cu faptele, întrebările şi indignările lui. Nu se cruţă pe sine şi nu cruţă cititorul de ciocnirea – cîteodată violentă – cu „posesorii de Dumnezeu”, cu credinţa nechestionată, instalată în certitudine, în superioritate faţă de semeni, în excluziune a diferitului.

Pe lîngă pasiune şi curaj, demersul lui are încă ceva preţios: tocmai faptul că e demers, gîndire care se poate pune în cauză, care îşi poate atenua, echilibra, depăşi excesele printr-o lumină aruncată de pe alt versant al reflecţiei.

Mai ales în prima parte a cărţii, demersul e acut critic. Nu numai prin paginile calcinante privitoare la slujitorii religioşi nevrednici, la violenţele şi crimele comise în numele unei religii a iubirii, la formula dogmatică impusă drept adevăr nechestionabil, care judecă lumea de aici şi cea de dincolo. Ci şi prin insistenţa cu care aduce credinţa la examenul raţiunii şi decide că nu-l poate trece întru totul. Lumea de dincolo, transcendentul, Dumnezeu nevăzut nu pot fi sesizaţi cu mijloacele „subiectului universal”, nu sînt dovedibili (bine, asta e clar – dacă ar fi „dovedibili”, ei ar ţine de regimul natural, n-ar mai fi „transcendenţi”). Drept urmare, Gabriel Liiceanu susţine un „model” al credinţei în care tot ce nu se supune logicii aristotelice şi kantiene e declarat în afara posibilităţii de cunoaştere. Cu temeritate, dogme centrale ale creştinismului sînt declarate „detaliu mitologic”, construcţii baroce neverificabile, pe care se exercită speculaţii vane. Iar în avîntul lui, autorul declară că lumile superioare, cu Dumnezeu cu tot, nu există „obiectiv”. Nu există decît în cîmpul credinţei. Or, aici raţiunea însăşi nu poate accepta afirmaţia. Din faptul că ceva nu poate fi cunoscut (cu mijloace în aşa fel definite încît să fie inapte de supranatural) nu se poate induce că acel ceva nu există. Se poate doar induce că acel ceva nu poate fi cunoscut cu mijloacele mai sus menţionate.

Acesta e firul brutal critic al demersului. El se îmbină cu alt fir, în care reflecţia stăruie asupra unui „aici” etic şi se deschide spre un „dincolo” posibil. Cu pasiune intelectuală şi existenţială, Gabriel Liiceanu se concentrează în jurul lui Iisus, acel unicum uman pe care îl putem avea în faţa noastră, a tuturor: în credinţă, dar şi în lumea culturii, şi în conştiinţa fiecăruia. El e modelul umanului desăvîrşit: liber de minciună, de răutate, de orgoliu, de pulsiunile excluderii, ale judecăţii necruţătoare şi ucigătoate de semeni. În Iisus întîlnim nu libertatea faţă de aceste carenţe, ci încărcătura vie, iradiantă a virtuţilor etice, principiul lor întrupat. Accentul cade asupra unei „alte umanităţi” care, aici pe pămînt, în istorie şi în civilizaţie, s-ar putea apropia de modelul christic. Cade asupra unei speranţe. Paginile despre Iisus ca „seducător”, cele despre o umanitate christificată sînt foarte frumoase. Prin intensitatea şi generozitatea lor, ele amintesc de Nikolai Berdiaev. Chiar dacă Berdiaev lucra în orizont metafizic, şi el era un filozof de pasiune etică, şi el un revoltat împotriva religiei de tip judiciar, şi el aspira spre o umanitate transfigurată, avîndu-şi în divin modelul de desăvîrşire.

Gabriel Liiceanu spune, la începutul cărţii, că ea s-a construit în mers, pe măsură ce gîndurile şi lecturile lui au avansat. Există un pasaj care o dovedeşte în mod special. Autorul a început prin a denunţa recursul la paradox drept procedeu rătăcitor sau steril pentru cunoaştere. A început prin a-l îndepărta pe Dumnezeu transcendent de pe scena cunoaşterii şi chiar a fiinţei. Or, la un moment dat aminteşte etapa volumului Despre limită, unde Dumnezeu fiind ilimitat, lipsit de limitaţii, îi apărea drept „vag”, fără interes pentru cunoaştere. Acum i se impune „cazul unic al lui Isus, adică al unei entităţi paradoxale care are simultan parte… de «libertate gravitaţională» (libertatea de tip uman, care ca să funcţioneze are nevoie de un set de limite anterior primite – printre care şi finitudinea) şi de «libertatea non-gravitaţională» (zeiască), cea care nu cunoaşte limite şi hotare… Scenariul christic ar deveni, în aceste condiţii, supremul paradox peratologic” (pp. 83-84). Iată aşadar o gîndire în mers, care are luciditatea să se pună în cauză, să recunoască evenimentul ivit în cale, să se înnoiască dinăuntrul propriei tematizări.

Şi nu tot o gîndire în mers e cea care pune întrebările privind apariţia credinţei în suflet, distribuirea ei electivă sau unanimă, raportul între credinţă şi dorirea ei, opoziţia între credinţa ca certitudine trîmbiţată şi credinţa fertilizantă, lucrînd din ascunsul fiinţei?

Asta nu înseamnă renunţarea la ipoteza că planul ontologic neapartenent „lumii de aici” e  „improbabil, dar cert prin însăşi credinţa în el” (p. 228). Totuşi în exerga Epilogului, dialogul cu acel plan nu mai e socotit „fantasmatic”, ci deschis ca posibilitate. Nu vreau să spun cu asta că Gabriel Liiceanu s-a „convertit”, că a intrat în rîndul credinţei „cum se cade”. Ci că o reflecţie atît de pasionată cum e cea a cărţii de faţă nu poate fi eliminată din cîmpul credinţei. De altfel, o parte din interogaţia/tematica ei le e proprie celor care iau seama şi la credinţă, şi la luciditate.

Ce am admirat în această carte, a cărei perspectivă apăsat etică nu răspunde neapărat sensibilităţii mele religioase? O onestitate intelectuală care riscă, pe alocuri, să anemieze obiectul reflecţiei, dar care se poate şi întoarce recuperator asupra lui. O reflecţie care, refuzînd să se situeze înăuntrul religiei constituite, izbuteşte un dialog pasionat şi consistent cu Cel invocat. Gabriel Liiceanu se califică drept „creştin secularizat”. Astăzi, e drept, credinţa a devenit atributul unor comunităţi mici sau marcă identitară. A dezbate atît de intens şi de liber modelul Iisus poate contribui la „dezenclavizarea” tematicii spirituale de tip religios. Poate stîrni reacţii, limpeziri, discerneri privitor la ea, ajutînd la resituarea ei în atenţia culturii, a civilizaţiei noastre, a societăţii mari. În sfîrşit, cartea ne pune în faţă o strădanie existenţială care rămîne în mers. Nu e deloc puţin.

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.

Zizi și neantul jpeg
Kitul de supraviețuire și exteriorul
Orice acțiune astăzi simplă era tratată, pe atunci, ca o operațiune de comando.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
E cool să postești jpeg
Vioara lui Ingres
Un hobby este considerat a fi o extensie a personalității noastre dincolo de granițele profesionale și un indicator al faptului că avem pasiuni.
P 20 Sfintii Petru si Pavel WC jpg
Întoarcerea din cer. Conversiunea privirii
Proximitatea mundană a transcendenței este taina aflată în inima creștinismului.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Charles de Foucauld
Accidentul – ca, de altfel, și minunea – a avut loc în biserica de lîngă școala de cavalerie unde învățase Charles de Foucauld.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
„Mama Natură l-a răsplătit cum se cuvine pentru profunda lui înțelegere.”
Zizi și neantul jpeg
Evadări în absolut
Intrînd în mare și înaintînd în ea, atît cît îți permiteau puterile, sfidai direct determinările.
956 08 Foto LNiculae jpg
Note şi fotografii (3)
Alte sunete vagi compun însăși tăcerea.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Capătul drumului – cum recuperăm anii ’90?
Tramvaiul 21 are o cu totul altă personalitate decît troleul 66 sau autobuzul 135.
p 19 WC jpg
Natura-n bucate
Sînt aceste panacee care promit viață lungă și sănătoasă reale sau doar o găselniță a industriei alimentare?
p 20 WC jpg
Apocalipsa la îndemînă
În orice religie, extremismul secretă o ideologie a „comunităţii aleşilor” eschatologici în luptă cu restul „decăzut” al umanităţii.
Theodor Pallady jpeg
Franciscanul de pe Bega
„Prologul” pelbartian e savuros ca un poem avangardist.
1226px Jesus walking on water  Daniel of Uranc, 1433 jpg
Aventura a doi frați ambițioși
A filozofa despre ambiție fără a ne reconsidera reperele riscă, pe lîngă prețiozitate sau cinism, să ne limiteze pur și simplu la gustul obsesiv de a parveni speculativ, intelectual, moral.
p 24 A  Vrana jpg
Cu ochii-n 3,14
Muștele femele au mai mulți neuroni decît masculii, acesta este rezultatul unui studiu recent care a observat creierul larvelor cu o tehnică inedită.
Zizi și neantul jpeg
La piscină
Pe vremuri, în anii ’70-’80, mersul la piscină era una dintre activitățile cele mai „fancy”.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Corpul
Pe la 15 ani, deja îmi pierdusem toată încrederea în mine.
p 19 Johann Sebastian Bach WC jpg
Muzica lacrimilor. Bach
Muzica nu „reprezintă“ drama christică și nu îi caută o semnificație anume: ea se naște din cutremurarea care cuprinde lumea în momentul suferinței divine și o sădește adînc în sufletul ascultătorului.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Două comentarii la Geneză
Nu puțini s-au întrebat, de-a lungul secolelor, de ce ultimele trei cărți ale „Confesiunilor” lui Augustin sînt, de fapt, o exegeză la primele versete ale „Genezei”.
p 24 A  Damian jpg
Cu ochii-n 3,14
„Cînd viața se întîmplă, puiul e tot pui.“
Window through a window in Röe gård café 2 jpg
Decît un termopan, șefu’
După două ore de spart la daltă de jur împrejur, o opinteală finală a extras tocul ferestrei din perete, cu pervaz cu tot.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
O să fie bine! – recensămînt 2022 –
O să ajung eu în Albania, iar ei or să fie tot la coadă, încremeniți în așteptare.
E cool să postești jpeg
Viața fără Facebook
Cura de dezintoxicare de Facebook i-a făcut pe subiecții studiului mai toleranți față de ideile politice ale taberei adverse.
p 20 jpg jpg
La ceasul fără umbre al amiezii
Pentru viaţa spirituală, pentru căutarea şi întîlnirea cu Cel nelocalizabil, locul mai are importanţă?
Theodor Pallady jpeg
Pe terasă, cu Epictet
Greu de spus dacă stoicismul e la modă pentru că se poartă textele aspiraționale sau pentru că timpul nostru face loc unui anume neo-păgînism.

Adevarul.ro

image
Vacanţe de coşmar pentru zeci de mii de turişti blocaţi într-o staţiune. O familie susţine că trebuie să dea 26.000 de dolari pentru o săptămână de cazare
Vacanţele în oraşul turistic Sanya de pe insula tropicală Hainan din China au devenit un coşmar în acest weekend pentru zeci de mii de turişti care au rămas blocaţi acolo brusc, după ce autorităţile chineze au impus lockdown din cauza a peste 1.200 de cazuri de Covid-19.
image
EXCLUSIV Bărbatul cu probleme psihice care şi-a măcelărit familia, în Argeş, nu mai fusese evaluat de o comisie din 2004
Bărbatul de 53 de ani din comuna argeşeană Bascov care a masacrat cinci membri ai familiei şi avea probleme psihice nu a mai fost evaluat de către o comisie de specialitate de acum 18 ani, legislaţia fiind una extrem de permisivă.
image
EXCLUSIV Autorul masacrului din Argeş suferă de schizofrenie. Psihiatrul său: „Avea relaţii strict cu familia“
Viorel L., bărbatul de 53 de ani din comuna argeşeană Bascov care şi-a masacrat familia, suferea de mai mult timp de schizofrenie şi urma un tratament medical. Bărbatul nu avea un loc de muncă şi stătea în majoritatea timpului în curtea casei, fiind o persoană izolată.

HIstoria.ro

image
Pacea de la București (10 august 1913): „Ne-am jucat de-a Congresul de la Viena”
O sursă interesantă despre evenimentele anilor 1912-1913 o reprezintă însemnările celor două personalități ale Partidului Conservator – Titu Maiorescu și Alexandru Marghiloman. Jurnalele celor doi sunt caracterizate de un veritabil sincron.
image
Armele dacilor: formidabile și letale
Dacii erau meșteșugari desăvârșiți în prelucrarea metalelor, armele făurite de fierarii daci fiind formidabile și letale. Ateliere de fierărie erau în toate așezările, multe făcând unelte agricole sau obiecte de uz casnic, dar un meșter priceput putea foarte ușor să facă și arme.
image
Războiul Troian, între mit și realitate. A existat cu adevărat?
Conform legendei, Troia a fost asediată timp de zece ani și apoi cucerită de grecii regelui Agamemnon. Motivul izbucnirii Războiului Troiei ar fi fost, conform „Iliadei”, răpirea Elenei, cunoscută drept frumoasa Elena, Elena din Argos sau Elena a Spartei, fata lui Zeus și a Ledei.