Tonul simplităţii
L-am ascultat adesea pe Părintele Scrima în expuneri pentru articolele pe care i le-am solicitat, în dialoguri, în seminarii. Călugăr, intelectual, profesor, călător prin diferite spaţii religioase şi academice (Bucureşti, Paris, Liban, Constantinopol, Roma, Houston), el dovedea aceeaşi inteligenţă spirituală, aceeaşi libertate în toate aceste postúri. Şi aceeaşi vivacitate în a îmbina strălucirea reflecţiei creştine, referinţele la alte culturi spirituale şi date ale culturii laice (umaniste şi exacte), alese cu o eleganţă nu lipsită, pe alocuri, de preţiozitate.
A-l asculta pe André Scrima era o aventură. Însemna a fi dislocat din cursivitatea prea explicită a gîndului, a fi fermecat de subtilităţi luminoase, a dibui printre sugestiile, nivelurile, evantaiele de semnificaţii pe care le desfăşura. Ondulaţiile discursului, aluziile, asocierile surprinzătoare, salturile cereau o atenţie înteţită, care la un moment dat risca să sară în aer. Erai totodată captivat şi ameţit, uimit de subţirimea sensurilor şi perplex în faţa volutelor care le învăluiau.
Ei bine, avem acum posibilitatea să cunoaştem alt ton al Părintelui Scrima: tonul simplităţii. Un ton nu mai puţin viu, nu mai puţin pătrunzător spiritualmente. Dar un altfel de ton. Alexandru Tofan (Facultatea de Filozofie din Iaşi) e un cercetător insistent al gîndirii lui André Scrima. A publicat deja la Humanitas, în 2019, volumul Omul lăuntric. André Scrima şi fizionomia experienţei spirituale. Urmează să publice, tot la Humanitas, o biografie a Părintelui Scrima. Într-o recentă călătorie de cercetare în Liban, el a primit de la mînăstirea ortodoxă Saint-Georges, căreia Părintele Scrima i-a fost îndrumător, o culegere de predici pe care acesta le-a ţinut acolo între 1972 şi 1988. Culegerea a intrat în Arhiva André Scrima de la New Europe College – Institut de Studii Avansate din Bucureşti.
Dau aici un exemplu de cum sună, la André Scrima, tonul simplităţii. E un fragment din predica dedicată pasajului Matei 6,1-18, unde Christos situează milostenia, postul şi ruga în regimul interiorităţii. În colecţia amintită, predica are drept titlu A coborî în taina lui Dumnezeu:
„Domnul ne deschide aici calea mereu uitată a tainei, a lui Dumnezeu tainic şi a omului tainic. Cuvintele lui sînt ca o fulgerare în faţa ochilor noştri cînd El ne vorbeşte despre trei acte: milostenia, postul, ruga, prin care intrăm în relaţie cu omul. Milostenia: ne asumăm pe noi înşine [ca umanitate]; postul: ne asumăm în totalitatea fiinţei noastre, trup şi suflet; în sfîrşit, astfel prezenţi faţă de noi înşine, ne întoarcem spre Dumnezeu şi îi înfăţişăm ruga noastră. Chiar de îşi schimbă numele ori forma, chiar dacă le uităm pînă şi sensul, aceste acte ne sînt date împreună cu viaţa. Oriunde omul îşi duce aventura şi chiar uitarea de Dumnezeu, cele trei dimensiuni vor fi într-un fel sau altul prezente…
Iar Domnul ne face deodată să înţelegem că tot ce facem în acest domeniu nu are valoare, nu are preţ decît dacă ţine, într-un fel sau altul, de ceea ce e mai profund, mai tainic decît noi, decît dacă acest gen de acte ne scapă şi se întorc în acea cămară tainică a vieţii, a persoanei noastre unde stă taina a tot ceea ce întîmplă.
Ce semnificaţie are această taină? Desigur, taina regelui e de nenumit; dacă ar putea fi spusă nu ar mai fi taină. Dar o taină poate fi primită, poate fi aflată, poate fi sugerată. Domnul însuşi ne-o deschide, iar nouă ne rămîne să intrăm. Ce vom găsi acolo? Vom regăsi propriul adevăr, propria căutare. Putem străbate lumea, bate la toate porţile, întîlni o mulţime de oameni, le putem vorbi, putem aştepta ceva de la ei sau să-i învăţăm eventual ceva noi înşine, iar apoi, cînd ajungem în acest loc secret, iată că cineva ne întîmpină şi el are un chip familiar. E Cel căruia faţa noastră trebuie să-i oglindească tainic lumina.
A te afla în această taină înseamnă a presimţi (măcar atît) că viaţa noastră are şi altă dimensiune decît cea văzută. Tot ce e vizibil e numai semn, e numai chemare, încă de pe acum – nu numai pentru viaţa cealaltă, de dincolo, ci pentru o altă viaţă înăuntrul celei de aici…
Unde, cum asta? În taina acelei cămări tainice. De ce? Cum am putea intra? Mi se pare că Domnul o sugerează foarte potrivit. Dacă facem cele trei fapte, orice formă ar lua ele – milostenia care ne pune în relaţie de sacrificiu cu omul; postul care ne pune în relaţie de sacrificiu cu noi înşine; în sfîrşit, ruga care ne face să urcăm spre Dumnezeu – dacă le împlinim în taină, nu numai dincolo de privirea sensibilă, fizică a celorlalţi, ci chiar fără ştirea noastră („să nu ştie stînga ta ce face dreapta ta”: dreapta fiind instrumentul faptei, stînga indicînd locul inimii), înseamnă că există în noi, mai adînc decît faptele noastre, bune sau rele, mai adînc decît prezenţa noastră vizibilă în faţa celorlalţi şi a noastră, o altă calitate de fiinţă, de prezenţă care, dincolo de tot ce facem, îşi are locul în cămara tainică, ignorînd într-un anume fel ce se petrece cu noi în afară, aşa cum apele adînci ale oceanului n-au ştire, de la un anumit număr de metri în jos, de furtunile care zbuciumă, sus, faţa lui.
A te afla în această taină înseamnă că există undeva în noi o legătură de încredere în Domnul. În ea putem oricînd găsi nu numai adăpost împotriva furtunilor exterioare, ceea ce e de la sine înţeles. Ci îl putem găsi mereu, uimiţi, pe El însuşi, cel care vede în ascuns, în nevăzut. Să ne exersăm aşadar ca prezenţa noastră să nu mai depindă doar de ceea ce este vizibil. Ne primim întreaga fiinţă în două moduri: prin ceea ce ceilalţi ne fac să percepem din noi înşine, proiectîndu-şi asupra noastră privirea, faptele, relaţia cu noi: iată fiinţa care ne reţine cel mai mult, care ne ţine captivi şi pe care trebuie să o depăşim pentru a ne regăsi în acel alt loc unde primim o altă fiinţă: ea trăieşte, ea creşte în noi fiindcă e făcută din privirea lui Dumnezeu care vede în nevăzut, în ceea ce noi înşine nu vedem. Iar în măsura în care presimţim că sîntem cuprinşi în nevăzutul lui Dumnezeu şi că viaţa noastră începe din interior către exterior, în acea măsură afirmă Christos: „Adevăr vă spun că Tatăl care vede în ascuns vă va răsplăti vouă”.
Se va înţelege de ce doar la capătul acestei descinderi în taina lui Dumnezeu poate izbucni ruga supremă, ruga cea mai universală, care nu-mi aparţine doar mie, pe care nu o pot spune doar pentru mine singur, ca individ separat… Doar la capătul acestei descinderi în taină poate izbucni „Tatăl nostru”, numele cel mai universal al lui Dumnezeu… Doar în măsura în care coborîm pînă în acel loc nevăzut al inimii, unde stă taina lui Dumnezeu, vom fi prezenţi pretutindeni unde El este prezent prin mila lui. Iar El ne vrea tot atît de deschişi pe cît este El însuşi…”
*
Nu e deloc neînsemnat faptul că Părintele Scrima putea avea, privind lucrurile spirituale, şi tonul somptuos, luxuriant, şi tonul simplităţii. Nu e de făcut nici o ierarhie între cele două tonuri. Ambele se adecvau, fiecare în alt chip, tematicii care îl captiva. Nu e oare de crezut că amîndouă porneau din aceeaşi adîncime a interiorităţii?
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.
