O criză de astăzi, de cînd lumea
Nu puţini sînt cei care socotesc că a fi credincios îţi rezolvă problema sensului. Că, aflat într-o religie, îţi este oferit de-a gata rostul lumii, al istoriei, al propriei vieţi: pentru timpul de faţă şi pentru timpurile din urmă. Nu te mai întrebi, nu mai cauţi şi nu te mai cauţi. Eşti scutit de crize. Eşti atotlămurit. Poţi şi eşti tentat să-i lămureşti pe alţii privind înţelesul a tot ce se întîmplă, de la problemele imediate la marile încurcături ale veacului.
„Dumneavoastră sînteţi aşezaţi în «locul» sensului, staţi în el; noi sîntem mereu pe drum, în efort, în cercetare“, îi spunea odată un gînditor unui om religios. Un rafinat cercetător în domeniul filozofiei religiei ca Leszek Kolakowski amintea, în privinţa sistemelor de credinţe religioase, „pretenţia lor de a impune o semnificaţie apriorică tuturor aspectelor vieţii umane şi tuturor evenimentelor“. Chiar dacă nu e „impusă“, credinţa oferă adeptului ei o concepţie asupra lumii în care înţelesul ar fi prealabil dat: cursul, oricît de accidentat, al imediatului trimite neîncetat spre un rost aflat în atotcuprinzătoarea înţelecpiune a lui Dumnezeu. Providenţa divină dă nu numai cadrul, ci adesea „reţeta“ de inteligibilitate pentru existenţa individului şi cea a universului. Interpretată ca încercare, recompensă, pedeapsă, minune, orice întîmplare e creditată cu un mesaj, cu expresivitate, e integrată într-o ordine compactă. Cîteodată prea grăbit invocată.
Dar oare să fie „sută la sută asigurat“ omul angajat în credinţă? Ignoră el căutarea sensului, a unui sens trăit, nu recomandat, nu dedus, nu învăţat pe dinafară? Nu cunoaşte el momente „seci“, momente pustii de înţeles? Momente cînd are de-a face cu truda în van, cu nerăbdarea, neliniştea, oboseala, spaima de a nu afla vreun rost? Nu are el perioade cînd vidul de sens îi umple interioritatea? Cînd ceea ce face substanţa credinţei lui nu-l mai hrăneşte, nu-l mai ţine în picioare? Religiile ignoră oare tema vidului de sens? Ignoră ele starea de oboseală interioară, cînd fiinţa nu-şi mai află nici o coerenţă, cînd ea nu mai resimte coarda care o leagă de „polul plus“, de Donatorul sensului? Nu e chiar aşa. Oboseala, descurajarea, lehamitea pricinuite de lipsa sensului constituie, în religii, o temă veche, un rău de combătut; i se pun diagnostice, i se recomandă terapii. În spaţiul creştin, problema apare din primele veacuri în mediul monahal, mai ales cel al anahoreţilor din pustie. Se numeşte acedie/akedie. Unul dintre maeştrii pustiei, Evagrie (345-399), dedică acestui rău, „cel mai apăsător din toate“, analize fine, avertismente severe, remedii ultime. Părinţi spirituali şi teologi au continuat de-a lungul vremii să trateze tema ca pe un capitol important al vieţii spirituale.
Potrivit lui Evagrie, acedia e o stare contradictorie: o stare de risipire lăuntrică, de agitaţie incontrolabilă şi totodată de lîncezeală, lipsă de tonus, letargie. Nu mai ai stare şi nu mai ai energie. Eşti simultan nemulţumit şi indiferent. Eşti doritor să schimbi locul, peisajul, mediul, îndeletnicirea şi totodată n-ai chef de nimic. Evagrie pune acedia în seama roiului de „gînduri ale răutăţii“ care atacă pînă la urmă fiinţa întreagă, riscă să o sufoce. E vorba mai ales despre gînduri „pure“, în sensul că sînt spectrale, „fără corp“, fără relaţie cu realitatea, producătoare de iluzie. Sînt gînduri dispersante, care te lipsesc şi de calm interior, şi de puterea de a fi activ: în faptă, în reflecţie, în rugă, în contemplaţie, în generozitate, în relaţia cu semenii.
O seamă de voci religioase – de la monahul ortodox Gabriel Bunge (autor al unui comentariu despre akedie la Evagrie, Deisis, 2001) la Papa Francisc – susţin că acedia nu e doar o boală „profesională“ ori una „depăşită“, care să nu mai aibă relevanţă pentru noi, cei mulţi şi de acum. Izolarea apăsătoare a individului pe de o parte, anemia sensurilor verticale, pe de altă parte, în sfîrşit tratamentul relativist al valorilor sînt fenomene care pot produce acedie. Plictisul, tristeţea, depresia n-au dispărut din lumea noastră. Ele ţin de domeniul (spiritual ori secularizat) al aceleiaşi maladii.
Iar acedia nu-i pîndeşte doar pe izolaţi ori pe cei indiferenţi din punct de vedere spiritual. O putem întîlni oricare dintre noi. O presimţim cînd trăim mărunt sau gata făcut, din fapte, obligaţii şi scopuri prea la îndemînă, cînd ne plictisim de noi înşine, cînd aerul dimprejurul fiinţei noastre se împuţinează. Cînd nu mai avem destulă vlagă pentru a-l întîlni cu adevărat pe celălalt, nici pentru a ne struni sufletul. Oricine se poate trezi la un moment dat înghiţit de „acedie“.
E o stare care ne poate fi dată de trăit şi prin care trebuie să trecem. Să nu ne lăsăm „închişi“ în ea. Părinţi spirituali şi Părinţi bisericeşti au propus metode de a rezista acediei, de a o combate. Dar, alături de pericolele ei, nu putem privi această stare şi ca pe un „prilej“? Ea ne reduce la un „pustiu“ interior, în care obişnuitele interese, suporturi, trăsături ale vieţii noastre nu ne mai ajută. Ne trezim într-o vidă străinătate faţă de fiinţa noastră curentă. Straturile superficiale ale sufletului şi minţii nu mai au curs, expiră. „Decapaţi“ de aceste straturi, rămîne poate şansa de a avea acces la o fibră mai adîncă, necunoscută, a fiinţei noastre. Ar fi, poate, de avut curajul şi răbdarea să „gustăm“ pe îndelete acedia, să aşteptăm ca Altul să ne dea un semn în acest pustiu. Ar fi de aşteptat ca ceva dinăuntrul nostru, pînă acum necunoscut, să se întîlnească cu ceva din „polul plus“. Ne rămîne şi e de menţinut speranţa în acea Prezenţă, speranţa fără urmă de verosimilitate, speranţa în gol.
Părinţii din pustie recomandau ca leac celor cuprinşi de acedie să nu-şi părăsească chilia/condiţia/angajamentul. „Pacienţii“ îşi puteau permite orice abatere de la canonul lor ascetic, dar esenţial era să rămînă pe loc, să aştepte. De partea sa, Iov, în marele său poem, constată patetic, îndelung, lipsa de sens a creaţiei şi a propriei vieţi. Dar nu oboseşte să se adreseze nefisurabilei tăceri a lui Dumnezeu. Nu oboseşte să rămînă pe loc, să aştepte. Pînă cînd sensul izvorăşte din tăcerea numinoasă a divinului, ameninţînd să-l inunde pe erou cu torentele lui.
Poate că omul credincios e „aşezat“, cum s-a spus, în „locul sensului“. Dar lecţiile sacre ne spun că nu primeşte acest sens de-a gata, că nu îl „posedă“. Îl aşteaptă acolo, atent la retragerile, semnele, invaziile lui.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase. Cea mai recentă carte publicată e Modelul Antim, modelul Păltiniş. Cercuri de studiu şi prietenie spirituală, Humanitas, 2015.
