Motive de post
Acum cîteva zile, în magazinul Shop&Go din preajma casei, vînzătorul enumera produsele de post care intraseră în rafturi. Şi erau o mulţime. Fiindcă se cer. Canalele TV culinare îşi adaptează şi ele oferta de reţete. Bucătăriile tradiţionale, inventivitatea gospodinelor-vedete şi a unor chefs sînt convocate pentru a propune, pe platou, delicii fără interdicţie. Multă lume ţine postul, se pregăteşte astfel pentru sărbătoare. O face doar în aşteptarea Crăciunului? Din anchete europene, ca şi din observaţii de fiecare zi rezultă că lucrurile nu stau chiar aşa. Da, rînduiala religioasă, perioada bine definită a celor patruzeci de zile, înţelesul postului ca ieşire din regimul curent, ca disciplină/purificare înaintea sărbătorii sînt importante. Dar ele dau cadrul în care se acumulează şi alte motivaţii, aşteptări, dorinţe, nelinişti. Personale ori planetare.
Postul e bun pentru sănătate, desigur. Mai slăbeşti. Mai scazi din calorii. Nu e problema obezităţii o nelinişte occidentală? Or, îţi cureţi organismul de consumul prea multor grăsimi, prea multor conservanţi, prea multor E-uri. Mănînci mai sănătos, cu mai multe salate, legume, vitamine. Cu mai mult verde. Vegetarienii şi veganii nu pot decît să aprobe.
Pe urmă, eşti mai sobru în poftele tale culinare. Căci nu te năpusteşti asupra pilafului cu praz precum asupra fripturii fumegînde. Devii mai stăpînit, mai calm, mai uşor. Postul ţine de lifestyle, mi-a spus o doamnă coafeză, pentru care religiosul, modul de viaţă şi grija pentru siluetă se îmbinau. E bun pentru dezvoltarea personală…
Există şi motive economice. Un domn mai în vîrstă îmi atrăgea atenţia că, în prima parte a secolului XX, interdicţiile alimentare întinse pe şase-şapte săptămîni înaintea Paştelui şi a Crăciunului aduceau, în gospodărie, o perioadă cu mai puţine cheltuieli şi griji. Se reechilibra bugetul familial. Se puteau strînge bani pentru bogatele pregătiri ale meselor de sărbătoare. Astăzi, cultura consumului ne absoarbe, dar ne şi nelinişteşte. Postul e un prilej să o privim critic, să ne distanţăm puţin faţă de ea. Deşi nici ea nu se lasă. Există cîrnaţi de post şi cozonaci de post… Cei atenţi la inegalităţile sociale au şi ei ceva de aprobat: bogaţii nu se mai înfruptă din cărnuri şi delicateţuri complicate în vreme ce săracii abia de au o coajă de pîine. E bine, e drept…
Postul nu înseamnă, desigur, doar disciplină alimentară. Restricţiile pe care le impune caută să ducă la îmbunătăţirea persoanei, să-i crească atenţia faţă de ceilalţi, chiar grija pentru sănătatea mediului. A apărut, de pildă, „postul tehnologic“, cu subdiviziunea „postul carbon“. Episcopii anglicani îl recomandau acum cîţiva ani compatrioţilor lor. Îi sfătuiau să contribuie, în cele patruzeci de zile, la micşorarea emisiilor de carbon pentru a lupta împotriva încălzirii globale. ONG-uri creştine le ofereau britanicilor liste de sfaturi, proceduri, metode ecologice. Să nu mai accelereze brutal automobilul, să-şi cîrpească şosetele în loc să le arunce pe cele vechi şi să-şi cumpere altele, să-şi cultive singuri legumele. Să renunţe o zi (cel puţin) la utilizarea telefonului, televizorului, calculatorului, iPod-ului. Cam greu! Chiar sfaturile bisericeşti se transmit astăzi celor „cît mai mulţi“ prin Internet, SMS şi media.
În motivaţiile enumerate, spiritualul nu lipseşte. Chiar dacă e difuz, chiar dacă e pigmentat cu măsuri prozaice, interese personale ori ideologii la modă, el, spiritualul, dă prestigiu şi caracter de normă perioadei de abstinenţă. Omul adoptă de bunăvoie un comportament care îl scoate din confortul, tabieturile, dependenţele vieţii curente. Se „depăşeşte“ puţin pe el însuşi. Avînd la orizont un eveniment „de dincolo“, bucuria solară a Naşterii Domnului. A ţine post înseamnă un mod de a intra în ritmul după care sacrul se manifestă în curgerea timpului. A te alătura alternanţei de gol şi plin, de aşteptare-întîlnire, de pregătire-irumpere a divinului în lume.
Pe reţelele de socializare nu lipsesc, evident, comentatorii postului, ca şi oponenţii lui. Cei din urmă îşi fac sarcina uşoară referindu se, „extremist“, la postul negru, cu pîine şi apă. Întins pe toată vremea, cum e cel al asceţilor din pustie. Da, te simţi mai uşor, mai fluid, spune unul, dar te ia cu ameţeală, pe urmă cu leşinuri, rişti să te îmbolnăveşti. Postul în general e o practică demodată, crede altul, pe care doar creştinii integrişti o mai respectă, religia a evoluat. Ţine de „mituri populare“, i se alătură altcineva. Ideea e să mănînci cît şi cum trebuie, sănătos, sobru, după criteriile nutriţionismului. Altuia i se pare, dimpotrivă, că ritmul post-dulce nu e de nici un folos. Ce realizezi dacă te abţii o vreme de la mîncare bogată, de la vorbe, purtări şi gînduri rele, după care te întorci la cele vechi, fiind mai acaparat de ele?
Pe de o parte, postul înţeles drept mortificare, drept performanţă (contra naturii?) a corpului. Pe de altă parte, postul înţeles – tot maximalist – ca „salt“ brusc în idealul „omului perfect“. Pe cînd alternanţa abstinenţă-belşug dă suport persoanei în efortul, mereu reluat, de a se îmbunătăţi, de a mai şlefui cîte ceva în interiorul ei, sugerează lenta maturare a unei ordini, totodată lăuntrice şi practice. Există internauţi care îl înţeleg aşa, format din mici gesturi de renunţare la ceea ce a devenit o servitute. N-am să mai fumez în cele patruzeci de zile, spune unul. Sper să reuşesc. (Am izbutit şi eu o dată, dar numai cîteva zile. Totuşi am avut o surprinzătoare senzaţie de libertate, de eliberare…)
În toate aceste păreri, recomandări, dezbateri rămîne nespus pînă la urmă – subînţeles? uitat? nedeclarat din pudoare? – rostul propriu-zis religios al postului. Desigur, el priveşte persoana, diminuarea apetiturilor ei „lumeşti“, fie ele fizice, psihice, mentale. Pe toate aceste niveluri, postul e recomandabil să lucreze pentru ca, de-a lungul şi la capătul lui, persoana să fie ceva mai „limpezită“. Dar nu persoana în sine e, în fond, ţinta tuturor strădaniilor. Ci pregătirea ei pentru întîlnirea cu Cel care, coborînd cu plinul lui nelumesc, se naşte, se întrupează. Postul slăbeşte legăturile banalului, ajută persoana să intre în „atmosfera“ Celui care se coboară, care vine…
Cea mai frumoasă motivaţie a postului mi s-a părut cea formulată de Peter Brown, istoric al Antichităţii tîrzii, în cartea sa Corpul şi societatea. El se referea acolo la înţelesul/utilitatea pe care i-o dădeau pustnicii egipteni. Dar chiar cînd e mutată din chiliile ascetismului radical în viaţa obişnuită a credinţei, observaţia lui Peter Brown rămîne expresivă. Postul nu însemna acolo mortificarea trupului, suspendarea, negarea lui brutală. Dimpotrivă, era încercarea de a l prelua cît mai departe în aventura spirituală. Era strădania de a integra corpul în regimul întîlnirii, în care energiile esenţiale sînt infuzate de sus în fiinţă şi o hrănesc din interiorul ei. Departe de a fi socotit un element potrivnic spiritualului, corpul era tratat ca aspect al omului întreg, de transformat împreună cu întregul. Postul pregătitor de sărbătoare e un timp similar calificat. În el apare mai limpede, mai practic, tema întregului de transformat.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase. Cea mai recentă carte publicată e Modelul Antim, modelul Păltiniş. Cercuri de studiu şi prietenie spirituală, Humanitas, 2015.
