Abuzul ignoranţei

Mai toate religiile şi spiritualităţile par să cuprindă avertismente împotriva setei de ştiinţă. Din extremul Răsărit pînă în Apus se face elogiul unei purităţi a inimii care nu are nevoie de „înţelepciune omenească“ și care, pentru a primi influenţa divină, trebuie să-şi adauge „sărăcia cu duhul“. Iată-l pe Zhuang Zhou, unul dintre maeştrii Dao: „Viaţa mea e măr-ginită, iar cunoaşterea e nemărginită. A voi să atingi nemărginitul duce la vlăguire“. A înmagazina ştiinţă ar însemna să alergi, epuizant, pe linia indefinitului. Un eminent teolog musulman, Fakhr al-dîn Râzî, vine să se pună sub îndrumarea marelui contemplativ sufit Najm al-dîn Kubrâ (1145-1220). Cel din urmă îi prescrie concentrarea pe Numele divin, abandonarea tuturor cunoştinţelor savante. Pentru a-l ajuta să dobîndească „tăcerea intelectului“, îi şterge din minte toată învăţătura acumulată. Proba aceasta, teologul profesionist n o poate îndura. Renunţă la asceza minţii şi la calea mistică (cf. Michel Chodkiewicz, „Les quatre morts du soufi“, Revue de l’histoire des religions, 1998, vol. 215, nr. 1).

În creştinism, tema e abundentă. Sfîntul apostol Pavel pune în opoziţie „înţelepciunea omenească“ şi „înţelepciunea lui Dumnezeu“. Fiecare e, pentru cealaltă, „nebunie“. „Unde este înţeleptul? Unde este cărturarul?… Au n-a dovedit Dumnezeu nebună înţelepciunea lumii acesteia? Căci de vreme ce întru înţelepciunea lui Dumnezeu lumea n-a cunoscut prin înţelepciune pe Dumnezeu, a binevoit Dumnezeu să mîntuiască pe cei ce cred prin nebunia propovăduirii“ (I Corinteni 1, 20-21).

Interpretată literal, această opoziţie conduce de multe ori, ca şi tema „sărăciei cu duhul“, la elogiul ignoranţei, la admiraţie pentru spiritul brut, neşlefuit, neatins de educaţie. Pînă astăzi are curs „ideea“ că, cu cît eşti mai necultivat, mai simplu la minte, cu atît ai un comerţ mai bun cu transcendentul. Portretul des recomandat credinciosului este insul cu suflet pios, impregnat de spiritualitate ortodoxă fără a avea nevoie de un dialog cît de cît articulat cu spiritul. În primele veacuri creştine, remarcă istoricul Peter Brown (Power and Persuasion in Late Antiquity), aveau mare trecere anecdotele despre călu-gări din pustie, ţărani cu spirit frust care dădeau lecţii de rafinament duhovnicesc filozofilor „păgîni“. Dar cine gusta şi cine „promova“ asemenea anecdote? Tocmai responsabilii creştini din marile cetăţi unde creştinismul începea să se afirme ca putere religioasă, culturală, politică. Peter Brown nu se fereşte să vorbească despre un „populism“ creştin, o ideologie care – prin asemenea manevre – pretindea să surclaseze/elimine paideia antică, înlocuind-o cu „noua filozofie“, revelată, pe care orice creştin, ba chiar „masele“ imperiului ar fi posedat-o de la sine. (Nu asistăm astăzi, pe un nivel diferit, la alt atac ideologic asupra paideiei? Canonul literar, artistic, intelectual nu e somat să abandoneze criteriul valorii şi să asculte de comandamentele corectitudinii politice?)

De fapt, nu toţi oamenii pustiei erau chiar aşa de potrivnici culturii. S-au găsit acolo biblioteci; se aflau acolo şi intelectuali care aveau cercetarea metodică în sînge, precum cei din grupul lui Evagrie; e drept că asupra lor un episcop însetat de putere a putut să asmută spiritele brute, „superioare“ duhovniceşte.

Din fericire (şi din necesitate), creştinismul n-a abandonat vechea cultură, lunga experienţă antică de formare a fiinţei, de ascuţire a cunoaşterii. A folosit-o ca antrenament al minţii, a înaintat în propria cunoaştere spirituală sprijinindu-se pe ea, i-a infuzat temele revelaţiei. Clement Alexandrinul (aprox. 150-215) socotea că filozofia stîrneşte pofta de învăţătura sacră, te pregăteşte să-i prinzi gustul (Stromate I, 20.2). În traducerea românească a Septuagintei (proiect coordonat la New Europe College de C. Bădiliţă, F. Băltăceanu, M. Broşteanu, D. Sluşanschi, I.-Fl. Florescu, ed. Polirom, 6 vol., 2004-2011), au fost incluse note abundente privind interpretarea pe care mari Părinţi ai Bisericii au dat-o pasajelor biblice. Or, multe dintre ele privesc „cunoaşterea lui Dumnezeu“, cunoaştere spirituală desigur, dar care cere luciditatea, studiul, cercetarea.

De ce privilegiul spiritual al „minţii necultivate“ e un abuz, e o eroare? În primul rînd pentru că această teză ţine de o interpretare ideologică, nu spirituală, a „sărăciei cu duhul“. În al doilea rînd, fiindcă ea ignoră stadiile vieţii religioase, ierarhia ei. Da, în stadiul ultim, cînd fiinţa face contact cu misterul dens al divinului, ea lasă în urmă cunoştinţele distincte, rodul secund al speculaţiei, chiar achiziţiile înţelepciunii duhovniceşti. E unificată, dincolo de distincţii, sub radiaţia suverană a lui Dumnezeu. Dar la acest stadiu se ajunge greu, după un drum riguros şi trudnic de rafinare interioară. „Docta ignoranţă“ se află la capătul opus simplei ignoranţe, recomandate ca reţetă. Citatele de mai sus se referă tocmai la acel stadiu de vîrf; sînt orientare, aspiraţie spre acel punct unde fiinţa s-a depăşit pe sine. Or, adesea el este propus şi lăudat ca „model“ pentru orice credincios, ca şi cum ar fi un lucru la îndemînă. Michel Chodkiewicz, cercetător al literaturii contemplative islamice, remarca, pe bună dreptate, că relatarea unor experienţe spirituale înalte e adesea banalizată prin repetiţie mecanică şi conservatorism neînţelegător. Hagiografia şi literatura edificatoare (musulmană, ca şi din alte spaţii religioase) prezintă traseele mistice − care cer probe dure şi un superior discernămînt − ca îndreptar pentru tot omul, oricare i-ar fi nivelul interior, condiţia spirituală. Capătul drumului e înfăţişat ca şi cum ar fi la o aruncătură de băţ de începutul lui.

În al treilea rînd, teza potrivit căreia mintea simplă e cel mai bun acces la Dumnezeu uniformizează datele specifice fiecărei fiinţe, temperamentele spirituale, căile personale. Le închide pe toate într-un stereotip (unul curios, de vreme ce Dumnezeu l-a dotat pe om cu minte şi cu intelect, de vreme ce Dumnezeu însuşi este Logos, este Spirit). Desigur, cunoaşterea spirituală se fereşte de curiozităţi „lumeşti“, de achiziţii cognitive fără sens ascendent. Dar nu e mai puţin cunoaştere. Ba e chiar efort de cunoaştere la limita posibilităţilor umane, cunoaştere asistată de Cel spre care aspiră.

Credinţa se adresează, prin definiţie, tuturor. Şi, pe de altă parte, ţinta ei e unică: să formeze omul întreg, recuplat la Creatorul lui. Dar dacă are cuprindere universală, ea nu e nicidecum uniformizantă. Dacă ţinta ei e unică, credinţa nu impune tuturor o cale standard, un portret normativ al credinciosului. În teritoriul ei, fiecare tip uman îşi găseşte un drum şi fiecare facultate umană e valorificată. Cea a înţelegerii, precum şi cea a faptei. Devotamentul sufletului şi devotamentul minţii. Caritatea, alături de claritatea gîndului pornit pe urmele lui Dumnezeu. 

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase. Cea mai recentă carte publicată e Modelul Antim, modelul Păltiniş. Cercuri de studiu şi prietenie spirituală, Humanitas, 2015.