O lume plină de simboluri

Publicat în Dilema Veche nr. 834 din 13 - 19 februarie 2020
O lume plină de simboluri jpeg

Depuse în mentalul colectiv de tradiţie, de cultură, de istorie, simbolurile fac parte, fie şi latent, din bagajul omului de astăzi. Pot fi invocate, utilizate, adaptate pentru a sluji unui scop sau altuia. Dar există momente cînd ele se arată ca de la sine, cînd le recunoaştem şi le asumăm.

Am văzut de curînd, pe National Geographic, un documentar intitulat Notre-Dame: lupta cu infernul. Era dedicat mai ales pompierilor care, în aprilie 2019, au stăvilit incendiul, salvînd astfel o catedrală desfigurată, dar încă neclintită, restaurabilă. Pas cu pas, oamenii s-au riscat, aproape „corp la corp“ cu masa de flăcări, au constatat cît de mult poate fi salvat şi au făcut-o. Devotamentul şi calmul lor erau emoţionante. Chibzuinţa deciziilor şi curajul acţiunii lor, de asemenea. Era, în ce făceau, o îmbinare de cutezanţă şi raţionalitate.

Existau, în documentar, şi scene largi ale cheiurilor şi podurilor Senei înţesate de oameni privind îndureraţi spre catedrala mîncată de incendiu. Cîmpuri de priviri convergente, unite parcă într-o singură privire. Un reporter menţiona suspinul înmănuncheat al mulţimii cînd fleşa, năpădită de flăcări, s-a prăbuşit. Nenorocirea, de negîndit cu cîteva ceasuri înainte, şi efortul împotriva ei uneau. Creau comuniune. De peste tot – din Franţa şi din lume – s-au revărsat atunci expresiile grijii, contribuţiile, răspunderea pentru acest edificiu, perceput ca un simbol al civilizaţiei nu doar franceze, ci europene. Simbol religios, artistic, istoric şi, s-ar zice, poetic, dată fiind intensitatea lui emblematică. Aprinzîndu-se, Notre-Dame a „aprins“ şi adeziunea – altfel de la sine înţeleasă pentru unii, ori declarată formal sau neglijată pentru alţii, ori criticată, combătută prea adesea – faţă de valori europene întrupate în acest simbol. Cei care luptaseră cu focul, privitorii de pe cheiuri şi din faţa ecranelor, oameni de tot felul şi de pretutindeni s-au simţit convocaţi dincolo de ei înşişi, către ceva ce, simbolic, exprima puternic identitatea culturii lor, adîncimea ei istorică, o parte esenţială din tradiţiile spirituale care au modelat-o. Iar ei au răspuns pe loc, intens, masiv, acestei convocări.

De curînd, însă, Parisului i s‑a pus în faţă şi un alt simbol, stîrnit nu de violenţa flăcărilor, ci a oamenilor. Cum ştim, oraşul e de o vreme teatrul demonstraţiilor brutale, al distrugerilor şi blocajelor. „Vestelor galbene“ le urmează acum revoltaţii radicali împotriva noului sistem de pensii. Într-o demonstraţie de noapte, cu torţe, a fost plimbată pe străzi o efigie figurînd capul lui Emmanuel Macron înfipt în par. Mai că vezi „fulgerări de bonete frigiene“ însoţind aluzia străvezie. O demagogie populistă, din păcate de succes, a făcut din Macron un simbol al aristocraţiei financiare care impune „poporului“ legi apăsătoare. Aşa că preşedintele francez a fost executat (simbolic) după scenariul terorii revoluţionare. Gestul a stîrnit indignare şi proteste publice. Printre alte voci, cea a lui Robert Badinter, fost ministru de Justiţie care, într-o emisiune TV, izbucneşte: „Reprezentarea în cauză nu indică altceva decît ghilotina, ceea ce e absolut, total condamnabil. Nu o putem admite în Republica Franceză a cărei deviză o amintesc… Dincolo de simbol se manifestă o pulsiune, iar aici pulsiunea este cea a urii, e voinţa de a distruge fizic, prin reprezentare simbolică, adversarul“.

O mare parte dintre francezi susţin totuşi dreptul revoltaţilor de a protesta. Majoritatea socotesc că libertatea de exprimare şi de manifestaţie (oricît de contondentă, de ideologic extremistă) e sacră, e valoarea-far a democraţiei. Dar ştim cu toţii – sau ar trebui să ştim – că democraţia nu rămîne validă dacă libertăţile sînt împinse la extrem, dacă ele nu se limitează unele pe altele astfel încît convivialitatea şi statul de drept să fie respectate. Există riscul ca societatea franceză să rămînă cu libertatea de manifestaţie, dar fără democraţie şi stat de drept în prea bună stare. Oameni publici şi voci echilibrate din media avertizează împotriva acestui risc. Dar raţionalitatea şi grija pentru toate dimensiunile democraţiei sînt lucruri dificile. De o vreme, răcnetele populiste, insurgenţa bezmetică au ocupat spaţiul public francez. Iar ele au nevoie de simboluri fioroase, ţepene, cu adresă la momente de răscruce şi de răsturnare din istoria ţării.

Reformele iniţiate de Macron şi de echipa lui sînt, desigur, inconfortabile pentru o mare parte dintre francezi. Ele urmăresc să scoată ţara din paradigma statului social către un liberalism accentuat, ceea ce nu e uşor de înghiţit, însă pare necesar pentru a o menţine în dinamica lumii de azi. Dar nu raţionalitatea, realismul, ierarhia asumată a necesităţilor domină scena publică. Ci resentimentul populist, cu ton de stîngă comunistă, el are sonorul dat la maximum. Iar simbolul se strecoară şi aici, de astă dată fără voia tribunilor. 

Anul trecut, sumele masive oferite de mari întreprinderi franceze pentru refacerea catedralei Notre-Dame au stîrnit bombăneala unor sindicate şi a „vestelor galbene“. „Tot bogaţii stabilesc priorităţile“, declara lemnos un reprezentant al „poporului“, „pun Notre-Dame înainte de nevoile celor mulţi.“ Nu sună cunoscut? Nu cam aşa ceva spune Iuda cînd o femeie unge cu mir picioarele lui Iisus? „Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor?“ (Ioan, 12, 5). Iuda pare să aibă despre lucrurile ultime o imagine „socio-economică“. N-are sensibilitate pentru Dumnezeu întrupat, pentru prezenţa, pentru calitatea Lui unică. Mai importanţi decît El sînt, pentru Iuda, defavorizaţii. Prioritatea lui e să îmbunătăţească starea mundană a unei clase, nu e libertatea supranaturală oferită fiecărui suflet. În cuvintele lui, ca într-o formulare-simbol, lumea şi sufletul nu au nevoie de verticală transcendentă, sînt plate, reduse la nevoi şi idealuri de bunăstare. Ajutorarea sărmanilor nu mai decurge din atenţia pentru fiecare om, oglindă a divinului. E program social. Andrei Pleşu spunea pe drept cuvînt că episodul caracterizează bine ideologia stîngii comuniste.

Cam ca Iuda vedea lucrurile şi agitatorul francez. Ce dacă Notre-Dame e o emblemă spirituală a comunităţii? Ce dacă s‑a alcătuit în durata lungă a istoriei? Ce dacă au lucrat la edificiu, de-a lungul secolelor, artişti şi meşteri extraordinari, dacă e un loc unde s-au celebrat mari evenimente ale Franţei? Ce dacă e un simbol al patrimoniului european, spre care grija oamenilor de pretutindeni s-a revărsat în mod liber, spontan, fără intruziune ideologică, fără marş cu torţe? Nu contează. Notre-Dame e motiv de resentiment, de suspiciune, de critică „principială“.

Dar foarte mulţi, neaşteptat de mulţi oameni au altă scară de valori. Indiferent dacă sînt credincioşi sau nu, Notre-Dame e pentru ei un lucru de mare preţ, iar prestigiul ei se întemeiază pe curentul spiritual care străbate cultura şi istoria Europei. (Pe deasupra, ea e un simbol în sens propriu, tare: face să comunice niveluri diferite de realitate.)

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.

Foto: wikimedia commons

Zizi și neantul jpeg
Kitul de supraviețuire și exteriorul
Orice acțiune astăzi simplă era tratată, pe atunci, ca o operațiune de comando.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
E cool să postești jpeg
Vioara lui Ingres
Un hobby este considerat a fi o extensie a personalității noastre dincolo de granițele profesionale și un indicator al faptului că avem pasiuni.
P 20 Sfintii Petru si Pavel WC jpg
Întoarcerea din cer. Conversiunea privirii
Proximitatea mundană a transcendenței este taina aflată în inima creștinismului.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Charles de Foucauld
Accidentul – ca, de altfel, și minunea – a avut loc în biserica de lîngă școala de cavalerie unde învățase Charles de Foucauld.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
„Mama Natură l-a răsplătit cum se cuvine pentru profunda lui înțelegere.”
Zizi și neantul jpeg
Evadări în absolut
Intrînd în mare și înaintînd în ea, atît cît îți permiteau puterile, sfidai direct determinările.
956 08 Foto LNiculae jpg
Note şi fotografii (3)
Alte sunete vagi compun însăși tăcerea.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Capătul drumului – cum recuperăm anii ’90?
Tramvaiul 21 are o cu totul altă personalitate decît troleul 66 sau autobuzul 135.
p 19 WC jpg
Natura-n bucate
Sînt aceste panacee care promit viață lungă și sănătoasă reale sau doar o găselniță a industriei alimentare?
p 20 WC jpg
Apocalipsa la îndemînă
În orice religie, extremismul secretă o ideologie a „comunităţii aleşilor” eschatologici în luptă cu restul „decăzut” al umanităţii.
Theodor Pallady jpeg
Franciscanul de pe Bega
„Prologul” pelbartian e savuros ca un poem avangardist.
1226px Jesus walking on water  Daniel of Uranc, 1433 jpg
Aventura a doi frați ambițioși
A filozofa despre ambiție fără a ne reconsidera reperele riscă, pe lîngă prețiozitate sau cinism, să ne limiteze pur și simplu la gustul obsesiv de a parveni speculativ, intelectual, moral.
p 24 A  Vrana jpg
Cu ochii-n 3,14
Muștele femele au mai mulți neuroni decît masculii, acesta este rezultatul unui studiu recent care a observat creierul larvelor cu o tehnică inedită.
Zizi și neantul jpeg
La piscină
Pe vremuri, în anii ’70-’80, mersul la piscină era una dintre activitățile cele mai „fancy”.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Corpul
Pe la 15 ani, deja îmi pierdusem toată încrederea în mine.
p 19 Johann Sebastian Bach WC jpg
Muzica lacrimilor. Bach
Muzica nu „reprezintă“ drama christică și nu îi caută o semnificație anume: ea se naște din cutremurarea care cuprinde lumea în momentul suferinței divine și o sădește adînc în sufletul ascultătorului.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Două comentarii la Geneză
Nu puțini s-au întrebat, de-a lungul secolelor, de ce ultimele trei cărți ale „Confesiunilor” lui Augustin sînt, de fapt, o exegeză la primele versete ale „Genezei”.
p 24 A  Damian jpg
Cu ochii-n 3,14
„Cînd viața se întîmplă, puiul e tot pui.“
Window through a window in Röe gård café 2 jpg
Decît un termopan, șefu’
După două ore de spart la daltă de jur împrejur, o opinteală finală a extras tocul ferestrei din perete, cu pervaz cu tot.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
O să fie bine! – recensămînt 2022 –
O să ajung eu în Albania, iar ei or să fie tot la coadă, încremeniți în așteptare.
E cool să postești jpeg
Viața fără Facebook
Cura de dezintoxicare de Facebook i-a făcut pe subiecții studiului mai toleranți față de ideile politice ale taberei adverse.
p 20 jpg jpg
La ceasul fără umbre al amiezii
Pentru viaţa spirituală, pentru căutarea şi întîlnirea cu Cel nelocalizabil, locul mai are importanţă?
Theodor Pallady jpeg
Pe terasă, cu Epictet
Greu de spus dacă stoicismul e la modă pentru că se poartă textele aspiraționale sau pentru că timpul nostru face loc unui anume neo-păgînism.

Adevarul.ro

image
Vacanţe de coşmar pentru zeci de mii de turişti blocaţi într-o staţiune. O familie susţine că trebuie să dea 26.000 de dolari pentru o săptămână de cazare
Vacanţele în oraşul turistic Sanya de pe insula tropicală Hainan din China au devenit un coşmar în acest weekend pentru zeci de mii de turişti care au rămas blocaţi acolo brusc, după ce autorităţile chineze au impus lockdown din cauza a peste 1.200 de cazuri de Covid-19.
image
EXCLUSIV Bărbatul cu probleme psihice care şi-a măcelărit familia, în Argeş, nu mai fusese evaluat de o comisie din 2004
Bărbatul de 53 de ani din comuna argeşeană Bascov care a masacrat cinci membri ai familiei şi avea probleme psihice nu a mai fost evaluat de către o comisie de specialitate de acum 18 ani, legislaţia fiind una extrem de permisivă.
image
EXCLUSIV Autorul masacrului din Argeş suferă de schizofrenie. Psihiatrul său: „Avea relaţii strict cu familia“
Viorel L., bărbatul de 53 de ani din comuna argeşeană Bascov care şi-a masacrat familia, suferea de mai mult timp de schizofrenie şi urma un tratament medical. Bărbatul nu avea un loc de muncă şi stătea în majoritatea timpului în curtea casei, fiind o persoană izolată.

HIstoria.ro

image
Pacea de la București (10 august 1913): „Ne-am jucat de-a Congresul de la Viena”
O sursă interesantă despre evenimentele anilor 1912-1913 o reprezintă însemnările celor două personalități ale Partidului Conservator – Titu Maiorescu și Alexandru Marghiloman. Jurnalele celor doi sunt caracterizate de un veritabil sincron.
image
Armele dacilor: formidabile și letale
Dacii erau meșteșugari desăvârșiți în prelucrarea metalelor, armele făurite de fierarii daci fiind formidabile și letale. Ateliere de fierărie erau în toate așezările, multe făcând unelte agricole sau obiecte de uz casnic, dar un meșter priceput putea foarte ușor să facă și arme.
image
Războiul Troian, între mit și realitate. A existat cu adevărat?
Conform legendei, Troia a fost asediată timp de zece ani și apoi cucerită de grecii regelui Agamemnon. Motivul izbucnirii Războiului Troiei ar fi fost, conform „Iliadei”, răpirea Elenei, cunoscută drept frumoasa Elena, Elena din Argos sau Elena a Spartei, fata lui Zeus și a Ledei.