Ce fel de interlocutor?
Poate fi numit Dumnezeu „interlocutor“ sau „partener“ al omului? Nu e prezumţios să fie socotit atît de „accesibil“, la îndemîna dialogului, cînd prezenţa Lui e dincolo de evidenţe, nelocalizabilă, cînd, fiind astfel, ia chipul absenţei? (El nu e „nici asta, nici asta“, neti neti, spun hinduşii, iar Midraşul ebraic cunoaşte, corelativ „versetului Prezenţei“, un „verset al Absenţei“: „Cine este asemenea Ţie între muţi?“.)
Şi totuşi, un „interlocutor“ îl socoteşte practica religioasă. Lui i se adresează chemări, rugi, întrebări ca unui apropiat, i se aduc laude ca unui transcendent. Dar El cum vorbeşte, chiar înainte ca omul să i se adreseze? În principal, prin textele sacre ale fiecărei tradiţii. Ele consemnează „sunetul“ vocii divine, mesajul ei, fie direct, fie transmis prin profeţi, prin spirituali, prin „semne ale vremurilor“… Ce ton au textele acestea, ce stil au, ele care traversează de la majestatea de necuprins a divinului pînă la urechea noastră şi pînă la litera unei Cărţi? Care străbat prin istorie, prin diferite societăţi, culturi, mentalităţi.
Au, în genere, un ton limpede şi străin, imperios şi nedumeritor. Au un stil „simplu“, direct, neturnat în armonii literare, pe măsura minţii tuturor, şi totodată unul atît de amplu, de aparte, de nestăpînit în bogăţia lui, că iese din scara omului. Aşa apar ele cititorului, aşa sugerează chiar date ale tradiţiilor în cauză.
Ce aude Moise pe Sinai, cînd Dumnezeu îi dă Legea (Exod 20, 1-19)? Gershom Scholem arăta că – după anumite interpretări talmudice şi hasidice – cuvîntul „furtunos“ din vîrful muntelui e un continuum, „un şuvoi neîntrerupt al glasului divin“. E un cuvînt „infinit de plin de sens în sine însuşi, dar lipsit de semnificaţie specifică“; nu conţine un mesaj univoc inteligibil. Moise va trebui să ducă acest cuvînt poporului, făcîndu l cumva articulabil, dar fără a i elimina vastitatea nediferenţiată. Vechii perşi credeau că zeii vorbesc în freamătul focului sacru, Socrate îi menţionează pe preoţii de la Dodona, care aminteau că primele rostiri divinatorii s-au exprimat în foşnetul stejarului. Ceva din omogenitatea plurisemantică a acestui tip de mesaj se păstrează în orice text sacru. Nici unul nu pare abscons; totuşi, fiecare e de nestăpînit, ireductibil la o lecţie/lectură care sare în ochi. Şi asta nu numai în ce priveşte înţelesurile, temele, ci chiar litera lor. Munca filologică o dovedeşte.
Există cîteva texte esenţiale traduse în româneşte, însoţite de aparat critic privitor la limba, simbolismul, gîndirea care le subîntinde. Printre ele, Cele mai vechi Upanişade, traducere din sanscrită, studiu introductiv, note şi comentarii de Radu Bercea (Editura Știinţifică, 1993); Cartea despre Dao şi Putere (Dao De Jing) căreia Dinu Luca i-a dat o traducere din chineza veche, cu ilustrări din Zuang Zi şi discuţii ale specialiştilor privind semnele/termenii/sensurile textului, alături de propria interpretare (Humanitas, 1993); în sfîrşit, Septuaginta, versiunea în greacă a Vechiului Testament, folosită pînă astăzi în Răsăritul creştin (coordonatori Cristian Bădiliţă, Francisca Băltăceanu, Monica Broşteanu, Dan Sluşanschi, proiect sub egida NEC, Polirom, 2003-2009). Avem acces astfel la mari texte scrutate de hermeneutica internă a spiritualităţii respective şi de cercetarea savantă modernă. Or, introducerile şi notele indică din plin mulţimea, problemele, dificultăţile lecturilor posibile, ba chiar „nesfîrşirea“ lor.
Descoperim astfel ce dificil, ce luxuriant e, pînă şi în corpul lui literal, un astfel de text. O mulţime de termen-cheie au accepţiuni variate, înrudiri divergente, mutaţii ale înţelesului în funcţie de context. Nu o dată, specialistul – vechi sau actual – se află în faţa unui cîmp de conjecturi, de posibilităţi, de întrebări. Dă peste un teren însămînţat cu sensuri, aluzii, fire tematice înmănuncheate. Deloc uşor de discernut, înţelesul unui pasaj rămîne cîteodată pe linia propunerii, a verosimilului. Nemaivorbind despre redactări succesive, genuri literare deosebite cuprinse în text, diferite frazări posibile, despre variante, reconfigurări, manuscrise diferite. Lăsînd deoparte chestiunea termenilor, apar adesea rupturi ale discursului, contradicţii, zone textuale vagi, greu de lămurit, izbucniri ale unei teme neaşteptate, cuvinte care „dau semn“ – pe sub cursivitatea de suprafaţă – către un filon de sens ascuns. Ne aflăm ca pe un teren accidentat, ca pe un lanţ muntos, departe de orice arhitectură disciplinată, limpede, uşor lizibilă.
Sigur că, în fiecare tradiţie, există o formă larg acceptată şi utilizată a Textului, pe care comunitatea o cunoaşte, o invocă, o citează. Sigur că există, în el, un mesaj normativ, o doctrină net articulată. Dar hermenuţii vechi şi noi au vorbit îndeajuns despre complexitatea de necuprins, de nestăpînit a Textului, fie el ebraic, creştin, musulman ori aparţinînd tradiţiilor din Orient. Au vorbit despre diferite niveluri de înţeles, despre nenumăratele „dimensiuni“ ale Textului, rezumate adesea la patru: literal, alegoric, moral, anagogic pentru Biblie; pentru orice verset coranic, un sens exoteric/exterior, altul ezoteric/interior, unul definitoriu („limita“ care stabileşte ce este permis şi ce nu), în sfîrşit unul „destinal“ (ceea ce îşi propune Dumnezeu să realizeze în om, prin fiecare verset).
S-a vorbit despre puterea Textului de a-şi ascunde înţelesurile, despre piedicile pe care le pune lecturii confortabile şi, totodată, despre puterea cu care cheamă spre interpretări de adîncime. S-a vorbit (André Scrima) despre grammai, urme cuprinse în Text care, odată deschis ochiul spiritual, îl „conduc“ pe hermeneut, îl antrenează pe căi surprinzătoare. Textul a fost socotit o „mare de mistere“ (Origen), un „ocean fără ţărmuri“ (Ibn Arabî), a putut fi socotit drept cuprinzînd întreg realul (vezi Moshe Idel, Perfecţiuni care absorb. Cabală şi interpretare).
În litera, în compoziţia, în tematica lor, textele sacre au ceva de neîmblînzit, prea masiv pentru puterea noastră de a le cuprinde, de a le „rezolva“ hermeneutic. Înţelegem de ce, în fiecare tradiţie, mulţimi de interpreţi au revenit neîncetat asupra Textului, de ce şi-au încercat diferitele competenţe (spirituale, intelectuale, tehnice) cu speranţa de a lumina un versant ori un drum din teritoriul lui; de ce au păstrat conştiinţa că Textul le va pune şi alte întrebări, le va da şi alte direcţii hermeneutice, îi va hrăni cu alte uimiri. „Ceea ce poţi face“, spunea Andrei Pleşu în Despre îngeri, „e să amplifici prezenţa textului, să pui în scenă inepuizabilul lui“.
Cînd cititorul credincios (sau cultivat) vine, cu intenţie de înţelegere/participare, în faţa unui asemenea Text, el stă în faţa unui necuprins de care se poate lăsa nedumerit, preocupat, mobilizat.
Şi, cu toate că, în litera, în tonul, în tematica lor, textele sacre sînt atît de dificile, plurisemantice, straniu exigente, ele străbat istoria, mentalităţile, culturile. Oamenii nu s-au desprins de ele, n-au încetat să le întrebe, să le interpreteze, să se expună misterului lor. Îmi vine să spun că în această perseverenţă stă una dintre excelenţele umanului.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.