Probleme ale (in)culturii religioase

Într-un interviu publicat de curînd în Dilema veche, profesorul François Bœspflug arăta ce necesară e, în lumea occidentală, o cultură a imaginii religioase, o cultură privind religiile în genere. Dar vorbea şi despre opoziţia laicităţii tari faţă de predarea oricărui curs de instruire în materie. Anul trecut, Isabelle Saint-Martin, istoric de artă şi specialist al faptului religios, director de studii la École Pratiques des Hautes Études, a publicat volumul Peut-on parler des religions à l’école? Plaidoyer pour l’approche des faits religieux par les arts (Se poate vorbi despre religii în şcoală? Pledoarie pentru abordarea faptelor religioase prin arte). Se vede iarăşi că subiectul e spinos, e un subiect-problemă. Autoarea analiza beneficiile, dificultăţile, şansele de punere în operă a proiectului. Merită, poate, să comparăm starea chestiunii în Franţa şi în România.

În amîndouă există, în societatea mare, un vid de cultură religioasă. În amîndouă s-a pus, la sfîrşitul secolului trecut, problema remedierii lui. Prin deceniul al optulea, tot mai multe voci constatau că laicitatea ţeapănă făcuse din Franţa o societate nu doar „decreştinată“, ci ignorantă a oricăror date privind religia/religiile. În România, comunismul impusese aceeaşi dispariţie din mentalul comun şi din spaţiul public. În amîndouă s-a pledat pentru a readuce în memorie acest continent dispărut. Acum apar deosebirile.

Instruire asupra faptului religios sau instruire religioasă? În Franţa, proiectul priveşte predarea tematicii religioase ca element de cultură, ca sumă de cunoştinţe, printre altele, ţinînd de ştiinţele omului. Fără ele, patrimoniul Europei şi al lumii – istorie şi istorie a mentalităţilor, literatură sacră şi laică, arte, monumente, gîndire premodernă – le-ar rămîne tinerilor (şi le rămîne) de neînţeles, străin sau supus oricăror interpretări deviante. Se urmăresc aşadar informarea şi înţelegerea unor date de cultură, nu adeziunea religioasă. Şcoala îşi respectă specificul în raport cu instruirea oferită de instituţiile religiei.

Dar, chiar aşa, proiectul stîrneşte opoziţie, spaime, inconfort. Apar temeri că laicitatea ar fi astfel lezată, atacată insidios, ca şi cum a şti despre ce e vorba în Cina cea de taină a lui Leonardo te-ar transforma într-un duşman potenţial al Republicii. Se invocă posibilităţi de implicare emotivă, de atragere a elevilor într-o religie ori într-un grup (închis, extremist) religios ori parareligios. Cînd, mai degrabă, tocmai incultura în domeniu îi face vulnerabili la parareligios, bricolaje, extremisme pe acei tineri care au gustul difuz al unui „dincolo“. Opoziţia vine din indiferenţa faţă de religios care, ignorîndu-i consistenţa, a fost învăţată să-l creadă plin de pericole.

În România, după 1989, introducerea disciplinei Religie în şcoli apărea, dimpotrivă, ca un semn de libertate, o detaşare de totalitarismul ateu, o datorie socială susţinută de Biserică şi de majoritatea românilor. Ea a şi fost pusă în practică – în variante asupra cărora s-a tot discutat. Dilema veche a publicat o sumă de articole despre subiect, i-a dedicat chiar, în 2012, un număr tematic. Şi în România, educaţia religioasă e un subiect-problemă. Dar în alt fel.

Aşa cum a fost promovată de Biserică (şi acceptată de stat, dornic de acord cu Biserica), instruirea în domeniu prezintă religia ca fiind mai ales: agent de terapeutică socială (vindecă de ateism, învaţă morala creştină, susţine valori tradiţionale, precum cea a familiei), marcă identitară (sîntem români, adică majoritar ortodocşi, cultura română a fost puternic marcată de ortodoxie), cale de spiritualitate (înveţi să fii credincios şi, ca atare, devii familiar celor înalte, eşti bine orientat în viaţă). Accentul cade nu atît pe înţelegere, cît pe convingere, de vreme ce tezele sînt prestabilite. Trebuie doar ilustrate. Ilustrate din punct de vedere ortodox, căci e vorba despre „valorile credinţei creştine şi ale spiritualităţii româneşti“, cum se declară în motivaţia BOR pentru predarea orei de religie. Se expun doctrina, ritualul, normele de conduită, ceea ce e valoros, căci a le cunoaşte face parte din cultură. Dar predarea are preponderent ton „îmbisericit“, ca şi cum şcoala ar fi, pentru această materie, o prelungire a Bisericii.

Cît loc primeşte, aici, studiul diversităţii religioase a lumii? Cît loc primesc cunoaşterea textelor, tensiunea implicată în tematica credinţei, cercetarea discernută a istoriei religioase, prezentarea simbolismului religios, distincţia între rafinamentele artei sacre şi kitsch-ul prosper, mutaţiile religiosului în lumea comunicării globale? Cît loc primesc judecata, analiza, interpretarea? S-a propus, drept alternativă, să se predea în şcoli studiul faptului religios sau studiul comparat al religiilor. Dar există profesori pentru aşa ceva?

Ce fel de profesori de religie? În Franţa, asta e o problemă. Trebuie pregătite cadre într-o materie care a devenit străină pentru mediul didactic. Pe de altă parte, abordarea de tip cultural îndeamnă la un tratament ecumenic al religiilor, cu atenţie desigur pentru ramurile creştine occidentale, strîns îmbinate cu istoria locului. Problema nu e nici deschiderea ecumenică, nici disciplina studiului obiectiv. Problema e gustul pentru specificul faptului religios, pentru amplitudinea lui definitorie, ireductibilă la socio-cultural.

În România, profesori de religie sînt preponderent cadre formate în învăţămîntul teologic. Formaţia le dă experienţa faptului religios, le dă cunoaşterea doctrinei şi a practicii creştine. Dar nu sînt dese cazurile de profesori care să aibă interesul înţelegerii şi pentru alte religii decît creştinismul (răsăritean). Există, sînt de admirat, fac mult bine, dar sînt puţini. Biserica Ortodoxă Română susţine că dialogul cu alte religii e fertil spiritual. Să sperăm că această temă va deveni şi atitudine de predare a religiei. Altfel, nici cunoaşterea fenomenului religios, nici încărcătura de universal, prezentă în tradiţiile lumii, nici atitudinea respectuoasă faţă de alte religii/confesiuni, toate acestea nu vor figura ca urmări benefice (şi nădăjduite) ale instruirii şcolare în materie de religie.

În sfîrşit, problema libertăţii de gîndire. Se aud din cînd în cînd voci care susţin că religia ca materie şcolară ar ataca libertatea de gîndire a elevului. Dar ca să ai această libertate trebuie mai întîi să înveţi să gîndeşti. Studiul religiei ajută la asta. Religiile au experienţa temelor paradoxale, cuprind exerciţii ale intelectului reflexiv şi contemplativ. Desigur, e nevoie ca elevului să i se atragă atenţia asupra lor, nu să fie îndopat cu excelenţa de paradă a propriei religii. Pe urmă, ca să ai libertate de gîndire trebuie să ştii pe ce date gîndeşti. A respinge cunoaşterea tematicii religioase te mărgineşte în libertatea ta, nu o conservă. Să fie oare de preferat o libertate de gîndire incultă uneia cît de cît cultivate?

Nu ştiu care e soluţia potrivită pentru predarea religiei în şcoli. Însă cîştigă teren conştiinţa că o cultură religioasă e necesară în modernitatea tîrzie, iar dezbaterile asupra problemelor ei se înmulţesc. 

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.