Migrantul
Ne-am obişnuit astăzi cu diferite feluri de migraţie. E cea pricinuită de război şi terorism, care aduce în Europa valuri îngrijorătoare de refugiaţi din Orientul Apropiat. E cea a românilor plecaţi să lucreze în străinătate, care, învăţaţi acum cu democraţii funcţionale, s-au întors pentru protestul din 10 august şi, fiind trataţi ca „lovitură de stat“ PSD-închipuită, au încasat o represiune brutal de concretă. Peste tot în lumea noastră, oameni, comunităţi, culturi, religii se mută, se expatriază, se „delocalizează“ din pricina profesiunii, a dorinţei de un trai prosper, a pericolelor militare, ideologice, politice.
Pe de altă parte, o foarte veche figură a migrantului a dispărut aproape, nu mai are prea mult sens pentru noi: e cea a călătorului spiritual, care nu acceptă sedentarizarea, nu se lasă „prins“ de nici o instalare, ci cutreieră spaţiul lumii atras doar de reperul din zenit. Avraam, „părintele credinţei“, este, pentru monoteisme, „migrantul fondator“, care se rupe „din pămîntul, din neamul şi din casa sa“ pentru a răspunde apelului de sus. În experienţa şi în literaturile spirituale, itinerantul, pelerinul, pribegitorul, „omul căii“ sînt personaje de seamă. Dar astăzi e rar să întîlneşti unul altundeva decît în povestiri.
Mulţumită revistei Dilema veche, am cunoscut totuşi o asemenea persoană. Cu ani în urmă, am primit pe adresa redacţiei o scrisoare. Cu acordul autorului, am publicat-o, de altfel, în revistă. Era de la un student originar dintr-un oraş de provincie. Vorbea despre căutarea lui religioasă şi despre cît de descumpănit, de stingher, de izolat se afla în cercetările lui. Ceea ce spunea mi s-a părut expresiv pentru singurătatea omului tîrziu modern atunci cînd el îşi pune, existenţial, problema unei transcendenţe vii. Pentru corespondentul meu, nici inerţia vieţii de provincie, nici graniţele geografice, nici legăturile traiului aşezat nu păreau să aibă importanţă. Călătorise, la nici douăzeci de ani, prin Europa, pe la prieteni, cunoştinţe întîmplătoare sau pur şi simplu împins de un dor de ducă. Cu mijloace precare, dormind în adăposturi, în gări, biserici, parcuri, fără bagaje, încredinţîndu-se doar drumului.
„În lungile zile petrecute singur pe marginea şoselei sau pe vreo bancă, am simţit că nu aş putea face asta dacă n-ar fi Cineva care să mă sprijine. Poate că singurătatea m-a făcut mai sensibil la prezenţa Duhului?!“
La întoarcere, a vrut să-şi lămurească şi să-şi organizeze experienţa. A mers la biserică, la mînăstiri, la Muntele Athos. A citit Biblia, Filocalia, scrieri ale Părinţilor răsăriteni, cărţi de metafizică, experienţă spirituală, filozofie religioasă şi istorie a religiilor, de la marii ruşi la existenţialişti creştini apuseni, de la René Guénon, Mircea Eliade, Paul Ricœur pînă la figuri ortodoxe contemporane ca Ignatie Brianceaninov şi Kallistos Ware. Se străduia cu febrilitate să se orienteze, să şi găsească drumul. Voia să fie părtaş la viaţa Bisericii, dar în datele prezentului, în mod personal şi activ, nu printre clişee arhaizante, tipicuri seci şi închidere faţă de diversitatea religioasă a lumii. Citea şi căuta în singurătate. În mediul autohton al credinţei nu găsise prea mult sprijin. Fusese, de pildă, entuziasmat de Autobiografia filozofică a lui Nikolai Berdiaev. Dar şi nedumerit, fiindcă diferiţi preoţi îl preveniseră că e o carte ambiguă, pătată de erezii gnostice.
Tot căutînd, se asociase unei organizaţii catolice care îi ajuta pe copiii străzii şi pe cei abandonaţi în spitale şi azile. Mai tîrziu, cu aceeaşi organizaţie, a plecat în Franţa, apoi în Extremul Orient, unde a continuat să lucreze în căminele religioase care îi găzduiau pe inadaptaţii ori marginalii societăţilor din diferite locuri ale lumii. Corespondentul meu părea – într-un „mod natural“ – străin de condiţia sedentară, itinerant înnăscut, sensibil faţă de uitaţi şi năpăstuiţi, dostoievskian. Modest, autentic, fără vorbe mari. Dar decis să-şi construiască viaţa după modelul călătorului.
Alături de portretul lui aparte, m-a uimit cîte tipuri de singurătate se îmbinau în cazul lui. Singurătatea călătoriilor difuze şi singurătatea intuiţiei verticale. Singurătatea lecturilor, a cercetărilor pe la diferite instanţe religioase şi singurătatea negăsirii. Hotărîrea de a identifica ceea ce numea „vocaţia“ proprie, potrivită lui şi numai lui, unică, şi lipsa de interlocutor care să-l îndrume. Dorinţa de a fi integrat în viaţa comunităţii de credinţă şi nemulţumirea faţă de închiderile pe care le afla acolo. Înclinaţia spre limpezirea sensurilor în recluziune, prin cărţi şi reflecţie, alături de opţiunea pentru munca istovitoare de a-i asista, în zarva adăposturilor comune, pe izolaţii fără orizont şi sens.
Pe de o parte, singurătatea apăsătoare a lipsei de repere: fără educaţie religioasă în familie şi în mediul socio-cultural unde crescuse, dar şi fără răspuns în mediul bisericesc obişnuit faţă de căutarea care se stîrnise în el. Pe de altă parte, singurătatea ofensivă: îndrăzneala de a se preda drumului, de a pune întrebări, de a avea exigenţe calitative, libertatea încordată cu care îşi căuta traseul personal, irepetabil. În sfîrşit, acel punct de întîlnire din care pornise totul: contactul singurătăţii vulnerabile cu semnalul celeilalte Singurătăţi.
Sigur că acel tînăr era de o fervoare ieşită in comun. Sigur că îşi alesese (ori acceptase) o formă de destin neobişnuită. Totuşi, anumite trăsături ale singurătăţii lui se pot regăsi, într-un fel sau altul, în condiţia oricărui om de astăzi, atunci cînd în el apare presimţirea unui dincolo, dorinţa de acces spre el. Sînt aceste trăsături specifice modernităţii tîrzii? Ori, mai degrabă, le întîlnim corespondenţele chiar în spaţiile tradiţionale, atunci cînd omul nu se mulţumeşte cu condiţia religioasă gata făcută, „stătătoare“, cînd se angajază într-o interogaţie, într-o aventură personală?
Nu există oare un portret „clasic“ al călătorului spiritual? Şi, în acest portret, nu este călătorul de două ori distanţat, de două ori „străin“? El e în primul rînd detaşat de ordinea comună, cu relaţiile ei de rudenie, de interese, de proprietate, de putere, de prestigiu. Contemplativul, căruia Filon din Alexandria îi recomandă xeniteia, perpetua înstrăinare, apoi „omul sfînt“ al Antichităţii tîrzii, studiat de Peter Brown, ca şi „omul lui Dumnezeu“ medieval, descris de Dom Jean Leclercq, Jacques Le Goff şi André Vauchez, „pelerinul rus“ din secolul al XIX-lea, alături de numeroase figuri similare din alte tradiţii, toţi aceştia nu se lasă situaţi, mărginiţi, modelaţi de ordinea şi de ordinele societăţii. Nedependenţi de societate, îndreaptă asupra ei o privire, o grijă, o bunăvoinţă care vin de altundeva, de dincolo de regimul nostru comun. Apoi, în portretul lui exemplar, un asemenea călător rămîne distanţat chiar faţă de propria călătorie vizibilă, concretă, aceasta nefiind pentru el decît suportul/simbolul înaintării interioare pe o cale care nu îi aparţine lui, ci ţintei care îl cheamă.
Trăsăturile acestui călător, ale acestei căutări aveau, mai discret sau mai limpede, analogii şi semne în experienţa corespondentului meu. Întîlnisem, în mod neaşteptat, sugestia unui foarte vechi model de destin spiritual.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase. Cea mai recentă carte publicată e Modelul Antim, modelul Păltiniş. Cercuri de studiu şi prietenie spirituală, Humanitas, 2015.
Foto: wikimedia commons
