Exerciţiul ascultării

Probabil ca reacţie faţă de ororile terorismului islamic, se înmulţesc în Franţa, în Apus în general, întîlnirile interreligioase. Şi nu doar la niveluri oficiale, ci între comunităţi, între simpli credincioşi. De curînd, la Paris, nobila vechime a bisericii Saint-Merry – la doi paşi de care se află Centrul Beaubourg cu atelierul lui Brâncuşi şi fîntîna Stravinsky – găzduia un asemenea eveniment. O „noapte sacră“ de experienţă a „trăirii laolaltă“ a celor trei religii, ebraică, creştină şi musulmană, cu muzică din cele trei spiritualităţi, cu dialoguri între participanţi. Islamul era invitat pe latura lui sufită, de creativitate contemplativă, sensibilă la universalul lui Dumnezeu. Pe de altă parte, organizatorii voiau să dea voce mai ales tinerilor, cu aşteptările, concepţiile lor, cu practica lor de „coexistenţă“ spirituală (cf. Éric Vinson, „Nuit sacrée au cœur de Paris“, Le Monde des religions, 18.05.2018). Evenimentul a reunit aproape două mii de persoane.

În ciuda mulţimii de participanţi, o asemenea întîlnire poate părea cam slabă faţă de violenţa descreierată a urii, a rafalelor de mitralieră, a înjunghierilor în plin oraş, a camioanelor care se reped în mulţime. Era ea oare prea palidă, prea declarativă, cam prea „drăguţă“ ca să aibă eficacitate? Într-o primă instanţă aşa poate părea. Totuşi, dincolo de asta, „festivalul“ cu muzică, rînduieli împărtăşite şi dezbateri propune ceva poate modest, dar preţios. Testează disponibilitatea de a-l asculta pe celălalt, o stîrneşte, o exersează. E un exerciţiu de atenţie faţă de alte religii, întîlnite în expresiile lor non-exclusiviste, în practicile de fiecare zi, în chipurile de oameni care sînt angajaţi în ele. Or, exerciţiul atenţiei faţă de altă credinţă, exerciţiul dialogului cu alteritatea religioasă nu e uşor. Trebuie deprins cu răbdare, cu o perseverenţă gata să îndure – şi să încerce să depăşească – închiderile interlocutorului şi propriile stereotipuri, înţelesurile superficiale, concordismele facile, tot ceea ce e mal-entendu: prost-ascultat şi prost-înţeles. Deosebirile de concepţie, de atitudine, de formulare a credinţei – reale, legitime, fertile – cer interpretări fine, propriu-zis spirituale pentru a şi descoperi convergenţa.

A-l asculta pe celălalt, a-l accepta în credinţa lui nu înseamnă deloc a-ţi părăsi propria aşezare spirituală. Nu înseamnă relativism, cu atît mai puţin compromis, „trădare“ a religiei tale. Dimpotrivă. Nu-l poţi asculta pe celălalt, nu-l poţi întîlni în specificitatea credinţei lui dacă nu o faci sub raza Celui spre care se îndreaptă religiile. E nevoie să fii bine aşezat în propria credinţă, bine format, bine pătruns de ea ca să fii un interlocutor valabil, ca să depăşeşti simpla gesticulaţie a bunăvoinţei. În întîlnire, pui la lucru tocmai vectorul spre universalul divin propriu credinţei tale. Testezi în ce măsură eşti capabil să iei asupra ta acest vector. Te raportezi la exigenţa de universalitate a lui Dumnzeu aşa cum s-a revelat El pe calea ta religioasă. Or, asta cere efortul credinţei, cere luciditatea ei. Cere să-ţi depăşeşti limitările, stazele, confortul în ce priveşte credinţa.

Există mereu, observa Părintele Scrima, „tentaţia să avem o viziune a lui Dumnezeu din perspectivă proprie, umană, care circumscrie definitiv înţelesurile şi adevărurile, pretinzînd totodată că aceasta e unica lui dezvăluire. Or, Christos spune: «Sînt acolo unde voi nu m-aţi căutat…» (cf. Matei 25, 31-46). Judecata din urmă nu e dezvăluire doar a faptelor, ci şi a sensibilităţii noastre de a-l percepe pe Christos acolo unde El nu e declarat. Or, «acolo» El este inclus, e inclusiv; nimic nu rămîne, de fapt, în afara lui“ (André Scrima în dialog cu Andrei Pleşu, 1993, în vol. André Scrima, Teme ecumenice, Humanitas, 2004).

A-l asculta pe celălalt nu e o atitudine „pasivă“, de simplă înregistrare. Ea cere strădania interpretativă, perseverenţa generozităţii, puterea de a nu ceda eşecurilor. Cere să găseşti noi moduri de a pregăti, de a deschide dialogul, de a-l adînci. În 2015, Institutul Catolic din Paris a publicat un volum de reflecţii privind conceperea dialogului interreligios. Titlul lui, À l’écoute de l’autre („În ascultarea celuilalt“) accentua tocmai caracterul de efort, de responsabilitate, atitudinea activă de „a-ţi aţinti urechea“.

Dar „ascultarea“ nu păstrează ea, în orice context spiritual, dubla calitate a receptivităţii şi a vigilenţei? Nu indică ea maleabilitatea receptorului şi totodată atenţia lui activă? Să luăm, de pildă, raportul între discipol şi părintele sau maestrul spiritual. Aici „ascultarea“ înmănunchează, ca sens, disponibilitatea auzului şi disponibilitatea supunerii. Ucenicul ascultă învăţătura, sfaturile, indicaţiile maestrului şi le urmează; se supune faţă de cel din urmă pînă la „tăierea voii proprii“. Devine el simplul executant al unei procedeu de îmbunătăţire pentru care doar celălalt e responsabil? Nu e chiar aşa. Da, ucenicul devine maleabil în mîinile experimentate ale maestrului. Dar asta înseamnă că lasă să i se dizolve „nodurile“ limitative ale egoului. Nu că ajunge un decerebrat care execută, cu evlavie automată, un canon. Literatura paternităţii spirituale vorbeşte despre faptul că maestrul nu face decît să rafineze în ucenic auzul interior, să trezească în acesta capacitatea de a-şi face propria experienţă spirituală. Iar ucenicul nu trebuie să-şi urmeze maestrul fără înţelegere, fără responsabilitate.

Mai mult, „a-l asculta pe celălalt“ poate fi un analogon, în imediat, al lui „a-l asculta pe Celălalt“, pe Dumnezeu în alteritatea transcendenţei sale. În această ascultare e omul doar pasiv? Trebuie doar să se încline la vuietul Vocii de sus? Dar, dacă e numai pasiv, plat ascultător, va auzi el straniul, străinul sunet al divinului? Printre mijloacele cu care Plotin sugerează elanul către Unu se numără şi o metaforă „auditivă“. Cel care se străduieşte să prindă sunetul Realităţii procedează, spune el, ca cineva care, ţinînd să asculte o anumită voce, „se va îndepărta de celelalte voci şi îşi va deştepta urechea spre sunetul dorit, cînd acesta ar ajunge la el“ (Enn. V.1. 12, traducere de Andrei Cornea, în Plotin, Opere, vol. I). Ca să prinzi sunetul polar e nevoie aşadar de o receptivitate activă: pe de o parte să ai discernămîntul de a te distanţa de vocile divergente, parazite; pe de altă parte să-ţi pregăteşti urechea pentru noutatea inconfundabilă a Glasului pe care nu l cunoşti, dar pe care îl vei recunoaşte în nelumescul lui.

Christos însuşi cere explicit o atare receptivitate activă, discernantă. „Iată Eu stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine“ (Apocalipsa, 3, 20). Ce stranie condiţie! În sens comun, nu poţi fi ţinut responsabil că auzi ori că nu auzi. Atunci ai, în sens spiritual, responsabilitatea atenţiei? E de aşteptat să fii în acelaşi timp maleabil şi vigilent, ascultător şi discernant, tăcut şi ofensiv.

A-l asculta pe celălalt, cu diferenţa lui religioasă, poate fi un exerciţiu modest, ajutător, concret, dar formativ pentru a percepe semnalul Celuilalt, în diferenţa lui nelumească. 

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase. Cea mai recentă carte publicată e Modelul Antim, modelul Păltiniş. Cercuri de studiu şi prietenie spirituală, Humanitas, 2015.

Foto: Biserica Saint Merri, Paris, wikipedia