La ce bun compararea religiilor?

„Cel pe care braţele înţelegerii noastre nu-l pot cuprinde…“ 

Acum cîtăva vreme, Editura Humanitas a publicat volumul lui Rudolf Otto, Despre numinos (1923), după ce publicase celebra lucrare a aceluiaşi gînditor, Sacrul (1917). Teolog luteran, filozof şi fenomenolog al religiilor, Rudolf Otto (1869-1937) practică un tip de studiu comparat al credinţelor şi culturilor spirituale care a avut importanţi adepţi de-a lungul secolului XX: de la Heinrich Zimmer, Mircea Eliade şi întreg grupul Eranos la Louis Massignon, Henry Corbin cu a sa „Université Saint-Jean de Jérusalem“, definită ca „centru internaţional de cercetare spirituală comparată“, la René Guénon, Titus Burckhardt, Ananda K. Coomaraswamy…

E vorba despre o „atitudine“ de studiu care, conturînd o anumită temă spirituală, îi urmăreşte prezenţa, manifestările, trăirea, sensurile în diferite tradiţii al lumii. E vorba totodată despre o cercetare participativă la materia, mai bine zis la spiritul materialului de care se ocupă. Nu numai fiindcă gînditorii menţionaţi creditează valoarea propriu-zis religioasă a acelui material, încărcătura lui de experienţă a transcendentului. Ci şi fiindcă întreprind o reflecţie personală, totodată savantă şi îndrăzneaţă, împreună cu datele tradiţiilor studiate. Unii dintre autorii amintiţi au pătruns masiv în conştiinţa publicului cultivat, au influenţat concepţia pe care o avem depre diversitatea religioasă a lumii. Ce fel de situare faţă de această diversitate se desprinde din studiile lor? Induc ele ideea unei uniformităţi a religiilor (toate spun/oferă cam acelaşi lucru, indiferent de culturile şi spaţiile unde au prins chip, indiferent de tonul divin care le-a instaurat)? Sugerează ele aşadar ideea unui concordism comod, care i-ar putea împinge oamenii de sensibilitate religioasă la sincretisme sau la alegerea după plac a unei religii? Nu prea. Fiind cercetare exigent savantă, studiile în cauză sînt atente la specificul, la unicitatea fiecărei religii ori culturi spirituale. Dar cercetarea e stîrnită, interesată, amplificată de consonanţele între religii, de notele lor armonice.

Dacă e aşa, ce gen de beneficiu pot oferi ele mentalităţii largi, publicului cultivat? Un beneficiu cultural, de vreme ce ne familiarizează cu teme care aparţin unor spaţii religioase exotice, dar şi propriilor noastre tradiţii spirituale (ele însele devenite „exotice“ pentru o bună parte a publicului autohton)? Un beneficiu de universalitate, de vreme ce aduc dovada unei orientări general omeneşti, de vreme ce indică felul cum Universalul viu s-a adresat diferitelor comunităţi umane? Sau chiar un beneficiu pentru cunoaşterea/trăirea tradiţiei noastre? Poate fi ocolul prin spaţii religioase străine profitabil pentru înţelegerea vie a credinţei proprii? Pînă la urmă, la ce bun compararea religiilor?

Demersul lui Rudolf Otto sugerează o cale de răspuns. Despre numinos strînge reflecţii, ilustrări şi note dezvoltate privind tematica din Sacrul. E un fel de apendice care a luat amploarea unui nou volum. Titlul şi introducerea precizează obiectul cercetării care e, de altfel, comun mai tuturor studiilor despre care vorbeam la început: anume, ele se ocupă de experienţa spirituală, fie ea contemplativă, profetică sau mistică, de contactul cu misterul divin şi de receptarea/elaborarea acestui act în conştiinţa credinciosului. Iată evenimentul de vîrf, din care derivă teologia, practica şi cultura proprii unei religii, din care derivă, de asemenea, vitalitatea ei.

Rudolf Otto începe prin cercetarea unui text al lui Ioan Chrysostomul (Gură de Aur): Despre de-necuprinsul (incomprehensibilitatea) lui Dumnezeu. Într-un expresiv crescendo, Otto analizează termenii şi temele prin care acest Părinte al Bisericii indică densitatea misterului divin şi percepţia sa de către credincios. Alteritate nu numai de nescrutat, ci şi străină naturii umane, „înspăimîntător“ de diferită, pe care „braţele înţelegerii noastre“ nu numai că nu o pot cuprinde, ci de care nici măcar nu se pot apropia, ea este totodată alteritate captivantă. Antinomiile apofatice se acumulează pentru a încerca să-i sugereze infinita distanţă atrăgătoare. În termenii binecunoscuţi, ea e mysterium tremendum et fascinans.

Cercetătorul începe aşadar cu un text aparţinînd tradiţiei creştine în plinul ei, din perioada marii patristici (secolul IV). Analizînd experienţa aceluiaşi mister, articolele următoare fac apel, alături de date creştine, la pasaje din Upanişade, la arhitectura sacră a islamului ori la demersuri ale budismului zen. A le convoca înăuntrul aceleiaşi reflecţii e, pentru autor, firesc, fast, îmbogăţitor; ajută la discernerea expresivă a sensurilor, la creşterea vibraţiei lor. Într-o astfel de întîlnire, sensurile îşi limpezesc şi îşi fortifică adîncimea, îşi exală universalitatea. Tot aşa procedează adesea părintele André Scrima sau Andrei Pleşu în tratarea unei teme spirituale.

Mai mult, Rudolf Otto are un capitol unde, pe baza acestor analize, schiţează o dispoziţie a slujbei luterane astfel încît ea să capete ritmul întîlnirii cu misterul divin: să semnifice apropierea credinciosului de infinita Lui tăcere şi izbucnirea laudelor Lui.

Rudolf Otto procedează aşadar printr-o mişcare de studiu în doi timpi: unul radiant, celălalt centripet. Avînd drept centru propria tradiţie – cea creştină –, porneşte, împreună cu una din temele ei de vîrf, în geografia spirituală a lumii, din care propune analogii, corespondenţe, variaţii expresive pentru tema respectivă. Din punctul lui de vedere, faza radiantă e o pregătire pentru faza centripetă. Cu încărcătura analogiilor şi a întîlnirilor, cu ochiul împrospătat de „străinătate“, revine acasă, punînd asupra datului propriu o privire mai ageră, mai aptă să sesizeze belşugul lui specific de sens. Asta nu înseamnă „deviere sincretistă“ de la calea creştină, înseamnă a parcurge propriul drum cu o fidelitate atentă la universalul Celui care instituie religiile.

O religie, o tradiţie, o credinţă e, în ea însăşi, cale deplină, îi deschide călătorului orizontul Alterităţii teribile şi captivante, îl conduce într-acolo. Însă, spunea undeva un alt cercetător, Ananda K. Coomaraswamy, „nici un drum nu e aşa de simplu încît să nu poată fi luminat ici şi colo de alte lumini decît cea a lămpii pelerinului, de vreme ce lumina fiecărei lămpi este doar refracţia Luminii luminilor“.

Studiul tradiţiilor în corelaţie poate ascuţi înţelegerea, dacă nu ochiul spiritual faţă de densitatea de necuprins a Polului lor comun. 

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase. Cea mai recentă carte publicată e Modelul Antim, modelul Păltiniş. Cercuri de studiu şi prietenie spirituală, Humanitas, 2015.