„Banalitatea răului“: o temă greu de înghiţit
Formula prin care Hannah Arendt a caracterizat natura răului totalitar e faimoasă. Poate mai puţin cunoscute astăzi sînt reacţiile de indignare cu care expresia a fost întîmpinată în mediul evreiesc. În şirul de volume şi de documente ale Hannei Arendt apărute la Humanitas, cel mai recent este Ultimul interviu şi alte convorbiri (traducere din germană de Cristina Cioabă, traducere din engleză de Liliana Donose Samuelsson, 2018). Dialogurile amintesc ce tăiş al reflecţiei a fost în stare H.A. să aplice asupra unui fenomen care a desfigurat Europa în secolul XX. Arată ce curaj intelectual şi etic a avut să-şi facă analizele curînd după război (Originile totalitarismului a apărut în 1951), cînd traumele erau sîngerînde, cînd oroarea părea prea ieşită din scara umanului pentru a putea fi tratată „la rece“.
Două dintre interviuri mai ales insistă asupra reproşurilor stîrnite de cartea, cu imediată şi largă rezonanţă, Eichmann la Ierusalim. Raport asupra banalităţii răului (1963). Stăruind netulburată în diagnosticul ei, H.A. spune că ceea ce i-a inspirat acest „raport“ a fost gîndul de a pune răul nazist în cadrul calitativ care i se potriveşte. Nu un fenomen „infernal“, cu adîncimi ameţitoare şi resurse luciferice, captivante pentru aderenţi, paralizante pentru adversari şi victime. Nu. Ci un fenomen plat, bazat pe o prostie crasă, uluitor de larg acceptată: asta a condus la succesul ideologiilor criminale, la organizarea crimei în masă.
H.A. declară că, citind dosarul interogatoriilor lui Eichmann, a izbucnit în rîs de multe ori. Prezentă la procesul de la Ierusalim drept corespondent al revistei The New Yorker, ea a parcurs cele 3.600 de pagini ale dosarului de judecată. Rîsul ei era aşadar unul aplicat, constatativ, înregistrînd ilogismul ieftin al convingerilor invocate de inculpat pentru rolul lui în Holocaust. Avusese idealul de „a se supune -Führer-ului“, de „a-şi face datoria“, de a „funcţiona“ impecabil în sistemul crimei, abandonînd aşadar facultatea deliberării, condiţia de persoană. Fenomenul totalitar, se ştie, implică în aceeaşi măsură masificarea victimelor şi masificarea călăilor. Urmăreşte masificarea/anularea gîndirii prin stereotipie ideologică şi birocratică.
În ce constă, pentru H.A., prostia totalitară, „banalitatea răului“? În interviuri, ea menţionează mai ales două trăsături. Una e neputinţa conducătorului/adeptului de a lua seama la alt punct de vedere decît cel propriu; e, pe urmele lui Kant, incapacitatea de „a te pune în locul celuilalt“. Te socoteşti pe tine (şi grupul tău) singurul îndreptăţit să ordoneze lumea; ceilalţi sînt fie eliminaţi ca „duşmani“, fiinţe degradate, „suboameni“, fie trataţi drept colaboratori supuşi. Nu eşti în stare să asumi policromia umană şi socială, vrei să-i impui, cu preţul terorii, monocromia unei imposibile „epoci de aur“. Eşti stăpîn absolut într-o schemă silnic aplicată realităţii.
A doua trăsătură e incapacitatea de a-ţi percepe schema drept mărginită în timp. Eşti închis în închipuita ei perpetuitate, nu-ţi poţi imagina că va lua sfîrşit, că vei fi tras la răspundere, că vei plăti pentru teroare şi crimă.
Se potriveşte calificativul „banal“ acestui mod de a trata realul? Pentru evreii supravieţuitori ai lagărelor, termenul părea ofensator în raport cu masivitatea ororii. Li se părea că minimalizează grozăvia fenomenului, barbaria lui. Nu puteau accepta că îndărătul uriaşei industrii a morţii stă un mecanism mental aşa rudimentar. Totuşi judecata, analiza nu au ele obligaţia să pătrundă dincolo de nivelul înspăimîntător al faptelor pentru a desluşi schimonosirea mentală care le-a pricinuit? Nu au ele această responsabilitate tocmai pentru ca ororile să fie dezvelite în resorturile lor (penibil de simpliste), pentru ca pericolul reproducerii lor să scadă?
„Banalitatea răului“ înseamnă că, abandonîndu-şi condiţia de fiinţe etic-gînditoare, executanţii tratează crima în masă ca „normalul“ cotidian, că nu-i mai percep sinistra anormalitate. Oroarea actelor în sine se conjugă cu oroarea demisiei de la statutul de persoană. În fenomenele totalitare, „incapacitatea de a te pune în locul celuilalt“ şi „iluzia perpetuităţii“ sistemului conduc la consecinţe oribile care sar în ochi.
Dar aceste trăsături sînt şi în alt fel „banale“. Nu ne stau ele – ca înclinaţie – în fire, nu străbat ele în comportamentul de fiecare zi? Acolo unde le-a descoperit Hannah -Arendt, ele nu au avut limită, au mecanizat mintea adepţilor, iar pe baza lor s a constituit industria morţii. În cotidianul unei lumi libere, însă, persoana şi comunitatea se străduiesc să ţină aceste înclinaţii sub control, să le aplice trezia critică, să le limiteze.
Da, mai tuturor ne vine greu „să ne punem în locul celuilalt“. Sîntem înclinaţi să ne vedem mai ales de interesul propriu, să judecăm lucrurile aşa cum apar doar din „centrul“ propriei perspective. Un caz, nu rar, e cel al insului care, în autobuz, stă în dreptul uşii în vreme ce călătorii urcă şi coboară strecurîndu-se pe lîngă el. Dar am şi propria experienţă: nu sînt iritată de şantierul vecinului, n-aş vrea să se termine odată, să dispară? Nu-mi trebuie un mic, un repetat efort mental ca să-l accept? E nevoie de conştiinţă trează – iar civilitatea e rezultatul educării ei – ca să ţii seama de geometria multidimensională a lumii, ca să participi la ea. De ce ne indignează comportamentul guvernanţilor actuali? Fiindcă sfera puterii se slujeşte doar pe sine. Iar mai toţi cei ajunşi acolo par să-şi închipuie că posedă veşnicia, că nu vor da nicicînd seama de ce fac. Faptul că Liviu Dragnea a fost judecat şi condamnat nu pare să le trezească inteligenţa.
Statul de drept pune, în societatea mare, limite celor două tendinţe. Cînd Justiţia e atacată de politic, aceste tendinţe ating pragul de alarmă.
Lăsînd deoparte politicul, moţăiala gîndirii, confortul perspectivei unice ne pîndesc pe fiecare. Condiţia omului civilizat – respect faţă de celălalt, generozitate, slujirea binelui comun, mulţumirea care decurge de aici – nu e de aflat fără conştiinţa, mereu întreţinută, a pluralităţii perspectivelor, fără contribuţie la articularea lor. Asta e o banalitate. Şi totuşi, ca să o practici, ea cere mereu efort mental, atenţie critică faţă de sine, respect/curiozitate/înţelegere pentru geometria multidimensională a realului.
Religia, religiile lumii par să impună această geometrie, par a fi un antidot împotriva prostiei egocentrismului. Toate învaţă bunăvoinţa faţă de semen şi străin, iubirea aproapelui, ba chiar faptul că orice om poartă în sine oglindirea divinului. Toate vorbesc despre viaţa de aici drept trecătoare. Toate cer responsabilitate personală, invocă o „judecată de apoi“. Şi totuşi, considerente religioase au putut stîrni excluziune, persecuţie, convingerea că „Dumnezeu este cu noi“ şi doar cu noi, ca un şef triumfător. Religia nu te vaccinează împotriva stereotipurilor perspectivei unice. Nu o face dacă nu tratezi materia religiei cu ochi etic şi spiritual deschis.
Mai sever decît condamnarea indignată, rîsul Hannei Arendt denunţă moţăiala gîndirii, pericolul adormirii persoanei.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.
