Pierre Hadot sau viaţa ca exerciţiu spiritual
În cercetarea filozofiei antice, Pierre Hadot (1922-2010) are, se ştie, un demers aparte, înnoitor. Schimbă accentul de pe doctrine – investigate în ele însele – pe tema formării sinelui. Asta urmărea filozofia veche, susţine, argumentează, ilustrează pe texte Pierre Hadot: să ridice sufletul, să-i conducă, în mod lucid, metodic, aspiraţia spre un nivel universal. Filozoful antic nu e cineva care produce construcţii speculative cu care existenţa lui nu prea are legătură. E cineva care îşi modelează existenţa – de la efortul cunoaşterii la conduita morală şi la purtarea zilnică – potrivit unor principii/repere care îl ajută să nu se lase dominat de particular, parţialitate, suficienţă mentală, care îl orientează spre o Raţiune atotcuprinzătoare, spre mereu dorite constelaţii ale adevărului.
Dintre cărţile lui Pierre Hadot au fost deja traduse: Plotin sau simplitatea privirii (1963, Polirom, 1998), Exerciţii spirituale şi filosofie antică (1981, Polirom, 2015), Ce este filosofia antică? (1995, Polirom, 1997). Toate aspectele vieţii filozofice, se demonstrează acolo, slujesc strădaniei de perfecţionare/transformare a eului: de la tipul de învăţătură la relaţia între maestru şi discipol, la tipul de comunitate specific şcolii, la cultura dialogului (care îi deprinde pe interlocutori să iasă din parţialitatea perspectivei proprii spre universalul logosului) şi pînă la stilistica textelor conservate. Cititorul poate percepe astfel că filozofia nu era o treabă de specialişti fortificaţi în reduta unei tehnicităţi tematice şi de limbaj. Ea ţinea de dorinţa omului, virtual a fiecărui om, de a-şi duce viaţa cu nobleţe, de a-i da sens valabil, după vorba lui Socrate că „viaţa lipsită de această cercetare nu e trai de om“.
Pierre Hadot mai e aparte prin ceva. El susţine că acest stil de filozofie poate fi expresiv şi pentru omul de azi. Că merită să învăţăm de la filozofia veche strădania de a atinge clipe în care să ne depăşim, să obţinem o privire „mai de sus“. Mai mult, e cineva care s-a străduit să facă asta. Exeget şi editor de marcă al filozofilor vechi, el a căutat împletirea preocupării intelectuale cu cea existenţială. Iar parcursul lui nu e deloc lipsit de interes.
Îl putem urmări într-una dintre ultimele lui cărţi, o carte-biografie, apărută în 2001, cînd Pierre Hadot avea aproape optzeci de ani şi era încă plin de proiecte: Filozofia ca mod de viaţă (traducere de Adrian Cotora, Humanitas, 2019). De-a lungul discuţiilor cu doi apropiaţi ai gîndirii sale, Jeannie Carlier şi Arnold I. Davidson, el îşi evocă traseul profesional şi interior, apoi reia marile teme ale cercetărilor sale.
Destinat de familie preoţiei, urmează Seminarul şi Facultatea de Teologie din Reims, frecventează Institutul Catolic din Paris, studii care îi dau şi o solidă formaţie filozofică. În 1944 e hirotonit, în vederea profesoratului în instituţiile catolice. Sensibil mai ales la tema în-tîlnirii sufletului cu Dumnezeu, nu află în mediul religios îndrumare sau ecou. În schimb, îşi defineşte un drum. „Din tinereţe am simţit o mare atracţie pentru mistică sub toate formele sale… Mă gîndeam să îmbin activitatea universitară cu interesul pentru mistică.“ Lucrează din 1949 la CNRS. Deşi atras de Plotin, începe, în calitate de colaborator al lui Paul Henry, să studieze şi să editeze texte ale unor autori din secolul IV, Marius Victorinus şi Ambrozie al Milanului, ceea ce va conduce la un doctorat. Concurat o vreme de intenţia unui doctorat despre Rilke şi Heidegger (vizînd o aceeaşi problematică pusă în limbaj poetic şi în limbaj filozofic).
În 1952 părăseşte preoţia, ia distanţă faţă de catolicismul dinaintea Conciliului Vatican II, care îi părea zidit în antimodernism, insensibil faţă de viul lumii actuale, autoritarist. Interesul lui intelectual-spiritual, bine orientat tematic, nu‑şi impune graniţe în căutarea interlocutorilor. Frecventează diferite grupuri de cercetare filozofică. Paul Ricœur, H.-I. Marrou, Berdiaev, Gabriel Marcel, Camus, J.-P. Vernant, Louis Dumont, H.-Ch. Puech, Jean Wahl sînt printre gînditorii pe care îi menţionează. În 1959 e printre primii care vorbesc, în Franţa, despre Wittgenstein, la care îl uimeşte coprezenţa unei logici stricte şi a „categoriei misticii“. Ca director de studii, din 1964, la École Pratique des Hautes Études, susţine cursuri pe experienţa filozofică la Plotin, Augustin, Marc Aureliu. După aparţia cărţii Exerciţii spirituale şi filozofie antică, Michel Foucault – faţă de a cărui idee de „cultură a sinelui“ marchează totuşi deosebirea „exerciţiilor spirituale“ vechi – îl recomandă ca profesor la Collège de France, unde, în conferinţa inaugurală din 1983, arată ce sens dă filozofiei antice.
Pierre Hadot e aşadar nu doar un specialist hipererudit, ci un intelectual care îşi propune să facă din înţelegere un instrument de îmbunătăţire a fiinţei. Lucrează pe dimensiuni a căror îmbinare poate părea astăzi neobişnuită, chiar paradoxală. Captivat de mistică, îşi conduce cercetarea în privinţa ei potrivit riguroaselor exigenţe ale raţiunii. Capabil, ca filozof, de sinteze înnoitoare, e un exeget minuţios, care cu instrumente istorico-critice, situează atent litera şi mesajul textelor. Judecata lui nu tranşează, ci organizează materia de care se ocupă. O restituie cu dominantele şi nuanţele ei.
În ceea ce priveşte efortul metodic spre transcendent, de pildă, prezenţa lui pe toată harta spirituală a lumii îi apare plauzibilă. Pentru că a identificat, pe materia greco-romană, sensul acestui efort, instrumentele, practicarea lui, iată de ce poate avansa afinităţi, concordanţe cu alte fenomene (diferite nu prin intenţia lor de căpătîi, ci prin solul în care prind formă: spaţii culturale gazdă, moduri mentale, configuraţii psihice etc.). Ceea ce nu înseamnă că el proclamă „omogenitatea“ efortului contemplativ. Chiar ţinta acestui efort, transcendentul însuşi, poate lua chipuri deosebite, larg inventariate de cercetător. Jocul între afinităţile şi diversitatea fenomenelor e menţinut, urmărit cu acribie.
O ciudată „tăietură“ propune – nu impune – totuşi Pierre Hadot atunci cînd reduce religia la ritual şi oficii utilitare, pe cînd căutarea prezenţei lui Dumnezeu şi lauda lui extatică ar fi, în religie, „pur filozofice“. Poate că parcursul personal sau ceea ce i-a apărut drept trăire curentă a religiei, constatată în perioada lui clericală, îl fac să tragă toată mistica de partea strădaniei filozofice. Dar, chiar în acest caz, cititorul e provocat să judece, să facă un exerciţiu de reflecţie, discernămînt, luciditate.
Am spus deja: studiind vechimea, Pierre Hadot oferă, de asemenea, omului de azi repere de înţelegere/lucrare de sine, verificate, rafinate de-a lungul timpului. El sugerează că pînă şi „jocul democratic“ poate fi înţeles/folosit ca „exerciţiu spiritual“, de vreme ce, neimplicînd transcendenţa, el ne îndeamnă totuşi să facem „pasul unei transcenderi“ de la perspectiva particulară la un bine comun.
Dar asta nu e decît una dintre sugestiile cărţii apărute la Humanitas. O carte-viaţă, o carte-dialog, potrivită cu atitudinea vechii filozofii.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.
Foto: wikimedia commons
