Raţiunea pusă la locul ei

„Fuga celui singur spre Cel singur“ sună celebra expresie a lui Plotin. Cînd sufletul se îndreaptă spre Suprem, aceasta poate fi emblema aventurii lui, atît în filozofia veche, cît şi în religii. E ea o simplă metaforă? Se referă ea – rezumativ, dar nespecific – la idealul de unificare a fiinţei care aspiră la Unu divin? Sau efortul spre Ultim cuprinde şi o riguroasă, stăruitoare, riscantă aventură a minţii? Iar aici îşi are raţiunea partea ei specifică? E potrivit ca raţiunea să-şi măsoare puterile cu Polul de dincolo de orice cunoaştere? Îi poate aproxima locul, îi poate gîndi densitatea? Are ea să-şi facă propriul drum – metodic, problematizant, bine stăpînit – înainte de a face contact cu intelectul care poate primi intuiţiile transcendente? Sau trebuie să-şi vadă numai de-ale ei, de zona lucrurilor diferenţiate şi coordonate, analizabile, disecabile, asociabile într-o limpede înlănţuire?

Totuşi, cînd fiinţa se îndreaptă (sau e atrasă) într-Acolo, e ea solicitată în întregul ei? Raţiunea va fi lăsată oare pe din afară? Lucrurile nu stau, evident, aşa. Filozofia veche s-a lansat spre absolut şi, în acest efort, a solicitat, a trudit, a rafinat raţiunea pînă la limitele ei. Platon a condus-o pînă dincolo de Fiinţă, unde se străvede un Bine suveran. Plotin îi dă misiunea de a susţine operaţia proprie intelectului contemplativ. Fără contribuţia raţiunii, viziunea directă – chiar dacă îi e superioară – rămîne şchioapă, fragilă, neasigurată. Puterea intelectivă a Sufletului „recunoaşte Frumosul dacă şi restul Sufletului [partea raţională, volitivă, imaginativă] judecă laolaltă cu ea“ (Enn. I.6.3, vezi nota cu care Andrei Cornea însoţeşte traducerea în Plotin, Opere, vol. I). Un intelectual creştin precum Maxim Mărturisitorul pune efortul minţii ca demaraj al drumului în Dumnezeu, unde fiinţa se mişcă în El ca din origine spre ţinta ei. De vreme ce face parte dintre inteligenţele create, fiinţa umană poate înţelege divinul potrivit măsurii ei proprii. Iată primul act, cel care te pregăteşte de drum, care îţi dă impulsul, te pune în mers. Căci „dacă înţelege, desigur că şi iubeşte pe Cel pe care-l înţelege. Iar dacă îl iubeşte, desigur că e şi cuprinsă de tensiunea (extazul) spre El ca spre Cel iubit…“. De altfel, parabola semănătorului arată, în versiunea de la Matei, că întîlnirea fertilă cu Logosul divin înseamnă în primul rînd a avea o minte receptivă, care reacţionează adecvat, cercetător, intens, creator la calitatea Lui. „Sămînţa semănată în pămînt bun este cel care aude cuvîntul şi-l înţelege… De la oricine aude cuvîntul împărăţiei şi nu-l înţelege, vine cel viclean şi răpeşte ce s-a semănat în inima lui“ (Matei 13, 19-23).

Care ar fi atitudinea potrivită a raţiunii cînd se îndeletniceşte cu Supremul? Sau chiar cînd priveşte lucrurile lumii ca decurgînd de la El?

Pe de o parte investiţie de sine metodică, rigoare în demers şi luciditate faţă de ţinta cercetată. Dar investiţie pînă la capătul puterilor ei. Totodată, recunoaştere a limitelor proprii, cu deschidere spre facultatea intuitivă şi dincolo de ea. Aşadar efort neprecupeţit şi consimţire faţă de un superior, articulare cu acesta. Strălucire şi umilitate. Bucuria de a cerceta şi bucuria de a aştepta contactul cu o altfel de cunoaştere de la care să primească o hrană mai directă.

Raţiunea diferenţiază, se întreabă, deliberează, îşi construieşte tema, îşi stabileşte unghiul şi domeniul cercetării. Îi trebuie o aristocratică umilitate pentru a nu se înstăpîni peste tema investigată, a nu o ofili prin artificii speculative, pentru a nu se comporta „autoritar“ faţă de ea. Îi trebuie o nobilă luciditate pentru ca, fiind conştientă de limitele proprii, să se lase inspirată, să rămînă deschisă către sugestiile de-negînditului.

Credinţa creştină solicită efortul înţelegerii condus pînă acolo unde el are şanse să se  îmbine cu iluminarea. Îl cere însuşi Iisus în parabola semănătorului. Alexandrinii Clement şi Origen preţuiesc, studiază şi predau filozofia veche, socotind-o o disciplină de rafinare a judecăţii, de ascuţire a minţii, precum şi de sondare, cu puteri umane, a principiilor prime. Potrivit celui dintîi, „filozofia e exerciţiu intelectual pentru primirea credinţei“. În programul de studii al lui Origen, deprinderea filozofiei e necesară pentru cei care se dedică cunoaşterii christice. Tocmai prin actul de a filozofa, omul se descoperă pe sine drept fiinţă capabilă de divin. Pentru intelectualii creştini din primele veacuri, accesul la adevărul ultim era dat numai de revelaţia christică. Dar nu treceau cu vederea ceea ce raţiunea „păgînă“ acumulase ca efort, experienţă, rafinament în căutarea acestui adevăr. Învăţau de la ea ca să-şi ascută propriile puteri reflexive pornite în urmărirea Logosului.

În vremea Renaşterii, Nicolaus Cusanus primeşte pe întinsul noetic al mării darul vertical al doctei ignorantia. Dar asta nu-l face să părăsească reflecţia, studiul, meditaţia ordonată. Dimpotrivă, evenimentul contemplativ le orientează, le hrăneşte, le intensifică pe acestea. Cercetarea lui nu face decît să se precizeze, să se îmbogăţească. Cunoaşterea disciplinată îşi sporeşte energia şi mijloacele de a tinde spre acea frontieră unde întîlneşte cunoaşterea fulgurantă, paradoxală. Înaintea lui Cusanus, Anselm invocase − cu melancolie, în cazul lui − aceeaşi dorită articulare între munca raţiunii şi graţia contemplativă. Ne aflăm după obţinerea argumentului ontologic, aşadar în momentul cînd raţiunea şi-a parcurs drumul şi pare că  triumfă. Or, tocmai atunci ea îşi dă seama în mod dureros de limitele ei: „Dacă L-ai găsit, de ce nu simţi şi nu ai experienţa a ceea ce ai găsit? De ce, Doamne Dumnezeule, sufletul meu nu Te simte şi nu are experienţa Ta dacă Te-a găsit?“ (Proslogion XIV).

Gîndirea şi-a făcut oare demersul în zadar? N-a apropiat cîtuşi de puţin sufletul de întîlnirea directă cu divinul, n-a pregătit în nici un fel fiinţa pentru a-L „simţi“? Aşa să fie? Nu chiar. Intensitatea cu care e resimţită absenţa Celui căutat rezultă din lungul, stăruitorul drum pe care l-a străbătut raţiunea. Nu tocmai fiindcă a îndrăznit să gîndească pînă la capătul ei se stîrneşte în om setea de a o transcende, setea de transcendentul care să se ofere el însuşi cunoaşterii? Fără drumul parcurs de gîndire, Anselm nu ar fi fost în stare să-şi lanseze întrebarea, să o lanseze cu atîta vehemenţă. Da. Gîndirea şi-a atins frontiera, dar sufletul e încărcat de toată această căutare şi, ajuns aici, poate spera, poate cere „imperios“ un semn de la Interlocutor. Acuitatea întrebării e semnul unei gîndiri care şi-a consumat demersul, dar a acumulat energia depăşirii de sine. Nu se adecvează ea astfel, întrucîtva, transcendenţei pe care o vizează?

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase. Cea mai recentă carte publicată e Modelul Antim, modelul Păltiniş. Cercuri de studiu şi prietenie spirituală, Humanitas, 2015.

Foto: wikimedia commons