„Pe El îl voi vedea şi ochii mei îl vor privi, nu ai altuia“

E strigătul dorinţei de a-l vedea pe Dumnezeu, după care Iov tînjeşte „din măruntaiele lui“ (19, 27). Versetul ar putea sluji drept motto pentru ultima carte a lui Alphonse Dupront: L’image de religion dans l’Occident chrétien, Gallimard, 2015. Aş traduce titlul ca Imaginea în viaţa religioasă a Occidentului creştin. Pentru că trăitul, straturile de adîncime ale experienţei religioase sînt vizate – prin intermediul imaginii – de acest studiu. În duratele sale lungi, în varietatea sa, imagistica creştină e scrutată drept vocabular plastic care lasă să transpară un vocabular metafizic. Metafizic în dublu sens. Un sens „coborîtor“ din zenitul divin: religie a întrupării, creştinismul e centrat pe revelaţia lui Dumnezeu care îşi dă chip şi condiţie de om. Dar şi un sens ascendent, pe care se concentrează cercetarea: anume irepresibila, inventiva, mereu reluata încercare a omului de a da chip nevăzutelor, de a străbate pînă la faţa ascunsă a divinului, de a-l întîlni prin imagine. De a aduce − prin imagine – transcendenţa în preajma noastră, în concretul vieţii.

Alphonse Dupront reprezintă o linie cu valoare aparte în antropologia istorică. Există în antropologie o linie (preponderentă astăzi) care vizează acel nivel al omului configurat în cadru socio-istoric, determinat de socio-istoric. Or, studiile lui Dupront au în vedere un nivel mai lăuntric al omului şi al comunităţii, mai propriu experienţei religioase. E zona unde are loc contactul vital cu divinul: o zonă care iese din socio-istoric, chiar dacă acesta îi influenţează formele de expresie. „Înrădăcinarea sociologică a imaginii rămîne fundamentală“, spune autorul, „pentru a presimţi sensul religios“, dar acest sens trebuie cercetat în specificitatea lui, în radicalitatea lui care vizează cu intensitate un dincolo absolut. „De-a lungul istoriei, oamenii nu fac decît să conteste limitele istoriei: cum ar putea istoricii să nu sfîrşească prin a-şi da seama de asta?… Non-istoricul e indispensabil categoriei istoriei, tot aşa cum societatea oamenilor pare să trăiască neîncetat nostalgia, nevoia sau visul unei împliniri, unei desăvîrşiri, unei încununări, unei depăşiri, al unei întoarceri“, spune el altundeva.

Alphonse Dupront e convergent aici cu Mircea Eliade, care pretindea ca fenomenul religios să fie studiat în ruptura de nivel care îi e proprie, să nu fie „aplatizat“, colonizat de logica şi disciplinele temporalităţii. De altfel, cei doi s-au întîlnit şi au colaborat chiar, la Bucureşti, pentru primul număr al revistei Zalmoxis. Căci, între 1932 şi 1941, Alphonse Dupront a fost directorul Institutului Francez de Înalte Studii şi al Misiunii universitare franceze în România. Tînăr normalian plin de un autoritar avînt, el a dat prezenţei franceze în ţară o înaltă ţinută academică şi culturală. Tot lui i se datorează alegerea elegantului sediu al Institutului Francez de pe bulevardul Dacia. Institut a cărui istorie a retrasat-o colaboratorul său, istoricul şi antropologul religiei André Godin într-o captivantă carte: Une passion roumaine (L’Harmattan, 1998).

Care e acel nivel de profunzime la care se referă studiul lui Dupront? Recurgînd la noţiuni propuse de psihanaliză, mai ales cea a lui Jung, el invocă sufletul, mentalul sau imaginarul colectiv, calificat drept substrat al vieţii religioase. Dar, cu fineţe şi afinitate faţă de materia studiată, pune o distincţie: „forajele psihanalitice sînt desigur valabile, dar ele distrug faptul religios dacă nu respectă domeniile rezervate misterului“. Urmărind pulsiunile şi elanurile religioase ale sufletului colectiv, cu vitalitatea lor neîmblînzită, polimorfă, tenace, Dupront le încadrează totuşi manifestările într-o comprehensivă ramă de raţionalitate: tratează fenomenele religioase drept limbaje ale acestor mişcări de adîncime. Una dintre masivele lui lucrări, privind itineranţa colectivă, se intitulează Du Sacré. Croisades et pèlerinages. Images et langages (Gallimard, 1987). Iată, cu volumul de faţă, cercetarea limbajului constituit de imagistica creştină occidentală, de la lucrări medievale pînă la pictura post-tridentină şi la figurări din mediul rural al secolului al XVIII-lea.

Dar volumul e şi altceva decît studiul unui limbaj religios. El propune o metodă, o atitudine de cercetare antropologică. Cu două dimensiuni. Prima cere constituirea unor inventare cît mai largi de imagini legate de o temă, o regiune, un tip de obiect religios. Obţinerea unui corpus masiv, cu varietatea lui de figurări, dar rămînînd mereu deschis spre adăugire: iată prima etapă. În faţa acestei ample colecţii, cercetătorul se pune pe „ascultat“. Prinde, limpezeşte, decriptează ceea ce materialul îi comunică: dominante figurative, sugestii de sens, singularităţi, banalizări, invenţii plastice. Pentru Dupront această etapă de inventariere, atenţie, aşteptare e esenţială. Mi-l amintesc pe Horia Bernea cînd pregătea configurarea unei săli tematice la MŢR. În holul muzeului erau aduse largi seturi de obiecte din colecţii. Le privea în alăturarea lor, selecta, grupa pe afinităţi, relua iar şi iar această muncă de ascultare şi de decriptaj. Ne învăţa astfel o atitudine de cercetare.

„Ascultînd“ materia de studiu, cercetătorul îi răspunde cu propriile intuiţii şi tematizări, cu propriul demers hermeneutic. În expresie, ca şi în tratare, demersul lui Dupront e „incantatoriu“ (cf. André Godin), pătrunzător prin rezonanţă. Interpretează cu îndrăzneală, degajează analitic note dominante, dar nu generalizează abuziv. Rămîne în aceeaşi măsură atent la contradicţii, la paradoxuri care fac semn, la transgresiuni ale canonului pe care materialul i le pune în faţă. Un exemplu: cînd analizează pe numeroase imagini figurarea Sfintei Treimi, face observaţia că focul, snopul de raze, porumbelul sînt figurări ale Sfîntului Duh care semnifică în fond insesizabilul, la limită nereprezentabilitatea acestei misterioase Persoane, pe cînd Dumnezeu Tatăl primeşte chip uman, în ciuda interdicţiei Conciliului de la Trento. Atotputere pentru care nu există mai bună imagine decît cea antropomorfă, dorinţă de intimitate cu divinul, încercare de înstăpînire asupra misterului, sete de a pătrunde pînă în ascunsul ultim? Dupront nu tranşează. Constată paradoxul figurării.

Dacă Orientul creştin, remarcă el, a înţeles şi a practicat mai profund imaginea ca vector de transcendenţă, pentru omul occidental ea are acelaşi statut. Însă cel din urmă a tratat-o cu mijloace plastice mai variate, folosind mai liber şi mai riscant natura (umană şi cosmică) pentru a exprima supranatura, pentru a implica imaginea divină în facerea istoriei.

Cartea aceasta e postumă. Soţia lui Alphonse Dupront a reunit în volum studii în care cercetătorul a stăruit pînă în ultimele luni de viaţă. Reflecţii, notaţii mereu deschise spre rafinare. Acesta era stilul lui, unul demn de luat în seamă: a nu închide cercetarea într-o graniţă, fie ea şi cea a unei cărţi, ci a fi mereu pe drumul ei viu, atent, uimit, participativ. A învăţa să „asculţi“, să sesizezi în vocabularul plastic vocabularul metafizic al unei Europe creştine pe care l-am pierdut în mare parte din vedere şi din înţelegere. 

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase. Cea mai recentă carte publicată e Modelul Antim, modelul Păltiniş. Cercuri de studiu şi prietenie spirituală, Humanitas, 2015.

Foto: wikimedia commons