Despre pace, neînţelegere şi agresivitate

Publicat în Dilema Veche nr. 611 din 29 octombrie - 4 noiembrie 2015
Despre pace, neînţelegere şi agresivitate jpeg

Opera Naţională din Cluj şi a început acum cîteva zile stagiunea cu spectacolul The Armed Man – Misă pentru pace. La a doua secţiune a lucrării, cinci tineri din public (Noua Dreaptă clujeană) au început să vocifereze şi să cînte (într-o oarecare măsură) „Deşteaptă-te, române!“ în semn de protest. După intervenţia Poliţiei, spectacolul, susţinut de cîntăreţi români şi străini, a continuat.

The Armed Man – A Mass for Peace e o meditaţie privind ororile războiului, cărora li se opune idealul unei universale păci multiculturale. Compozitorul galez Karl Jenkins a compus-o în 1999, la invitaţia Muzeului britanic al Armelor, care înţelegea să marcheze astfel – printr-un gest critic privind violenţele din istoria lumii – o mie de ani de la înfiinţarea Armurăriei engleze. Pentru iniţiatorul proiectului, Guy Wilson, importantă era şi reflecţia asupra celor două milenii de creştinism şi a felului în care el a modelat Occidentul.

A alege forma misei înseamnă a alege o structură muzicală impunătoare, gravă, cu funcţie liturgică creştină, care a trecut însă de multă vreme şi în zona creaţiei şi audiţiei laice. Înseamnă, pe de o parte, că meditaţia se desfăşoară în cadrul unei perspective creştine asumate, care pune la lucru valorile credinţei. Înseamnă, pe de altă parte, sugestia unui spaţiu de întîlnire pentru umanismul religios şi cel laic, convocate amîndouă în jurul unei valori care trece graniţele culturilor şi separaţiile religios-secular, istorie-prezent, transcendent-imanent. Textele alese pentru diferitele secţiuni străbat în mod programatic adîncimea istoriei şi întinderea culturilor. O cîntare populară din vremea Renaşterii, L’homme armé – folosită şi în mise din secolele XV-XVI –, evocă, pentru început, apelul la o luptă de tip cruciat, poate împotriva otomanilor, care ameninţau Europa în acea epocă. A doua secţiune – cea care a stîrnit protestul muzical al Noii Drepte locale – constă în chemarea rituală a muezinului la rugă (Allah akbar…). Se indică astfel cotitura, schimbarea de atmosferă civilizaţională a Occidentului: de la proiecte de război religios la ospitalitate, de la o lume care se simţea „asediată“ de presiunea islamului la deschiderea, de pe poziţiile propriei religii şi culturi, spre diversitatea spirituală.

Lucrarea reuneşte versete din Psalmi şi din Apocalipsa, piese de imnografie creştină, pasaje din Mahabharata, despre mitica încleştare între două ramuri ale aceluiaşi neam regal, versuri ale japonezului Töge Sankichi, mort în urma radiaţiilor de la Hiroshima, texte ale unor poeţi europeni. Se amenajează astfel, în cheie artistică, un cadru de reflecţie privind pulsiunile/actele de cucerire, nu numai occidentale; de asemenea, un spaţiu de primire, de dialog, de ascultare a celuilalt, fie el depărtat în istorie sau diferit în prezentul cultural şi religios. Opera a avut şi are succes mondial. A fost interpretată în Anglia, cu premiera la Royal Albert Hall, în Italia, SUA, Africa de Sud, Japonia, Israel, într-un număr de peste cinci sute de reprezentaţii. A fost cîntată în catedralele din Canterbury, Dubrovnik (vechea Ragusa), Dallas, sub bolţile cărora a răsunat chemarea musulmană spre Dumnezeu.

Ţesătura ei, prea străveziu multiculturală, poate stîrni rezerve. Condamnarea oricărei întreprinderi armate poate sugera un idealism eterat, care ar interzice lumii noastre să-şi apere civilizaţia împotriva atacurilor fundamentaliste/totalitare. Poate există în ea un iz de Flower-power reîncălzit. Totuşi, ea pune cu vigoare în scenă aptitudinea Occidentului – a unui anumit Occident – de a fi sensibil la culturile şi religiile lumii, gazdă pentru ceea ce e universal în ele, capacitate de a asculta cu sentimentul colegialităţii alte voci care invocă transcendentul.

Protestatarii clujeni par să fi înţeles pe dos şi mesajul, şi codul spectacolului. Aspiraţia la pace le-a stîrnit atitudini războinice. Evocarea universalităţii le-a iritat naţionalismul. Întîlnirea religiilor şi culturilor le-a provocat instinctul de blocare a graniţelor etnico-religioase. S au crezut nu dinaintea unei reprezentaţii, ci undeva, pe marele cîmp de luptă al istoriei. Păreau să se închipuie un fel de hommes armés ai secolului XXI, nu spectatori în sala Operei din Cluj. Cu diferenţa de grad a violenţei, au reacţionat la fel de brut, de ignorant, de deformator ca teroriştii islamici. Pentru unii, ca şi pentru alţii, ataşamentul faţă de propria credinţă înseamnă refuzul, agresivitatea faţă de alte credinţe şi culturi. 

***

Părintele André Scrima a comentat cîndva o altă întîlnire, de astă dată propriu-zis liturgică, între misa catolică şi chemarea musulmană la rugă. E vorba despre un moment al vizitei pe care Ioan Paul al II-lea a făcut-o în 2000 în Israel şi în teritoriile palestiniene. Papa slujise liturghia dinaintea bisericii Naşterii de la Betleem. La ora douăsprezece, oficianţii se opriseră pentru cîteva clipe din celebrare într-o tăcere deplină pentru a lăsa să se audă apelul intonat din minaretul vecin. O întîrziere în programul vizitei făcuse ca cele două oficii, creştin şi musulman, să se suprapună. Momentul de tăcere fusese soluţia găsită pentru a face faţă acestei situaţii neaşteptate. Şi totuşi! Nu l-am văzut niciodată pe părintele Scrima atît de émerveillé ca în faţa acestei întîlniri a celor două tradiţii. Exulta, era în el o febrilitate de a dezvolta potenţialul simbolic al episodului, de a exalta semnificaţiile întîmplării. Am profitat de entuziasmul său şi l-am invitat să comenteze faptul într-un text publicat în Dilema.

Ceea ce îi stîrnise încîntarea hermeneutică era clipa de tăcere suspendată între cele două mărturisiri de credinţă, care lăsa – ca un loc de primire, ca un receptacol – să se audă tăcerea transcendentă a lui Dumnezeu. În raport cu Polul divin – şi cu tăcerea în care El era prezent –, cele două tradiţii se aflau, potrivit părintelui Scrima, într-o analogie de atitudine, aveau o comună structură de ospitalitate. Amîndouă tăceau pentru a auzi sensurile prezenţei Sale.

„Nu există Dumnezeu decît Dumnezeu însuşi, care emerge numai din sine“, suna comentariul lui André Scrima. „Omul nu-l poate pune, propune. Omul nu poate decît să i facă loc în această pauză unde a făcut tabula rasa de orice formă şi pretenţie de divinitate, ce nu poate fi fundată în creaturalitate… În acest moment cu totul extraordinar de la Betleem a avut loc nu atît o întîlnire cît, în primul rînd, o venire, o pogorîre. Şi una, şi cealaltă tradiţie erau cuprinse în aceeaşi descensiune a Dumnezeirii, proferîndu-se ea însăşi pe sine. Între cele două tradiţii nu mai era, în acel moment, opoziţie, succesiune istorică, ci o împreună recunoaştere obiectivă. Nu mai erau necesare declaraţii de consimţămînt mutual… Singura atitudine adecvată e această clipă de silentium – de atenţie şi de primire – pentru a face loc pogorîrii prin care Dumnezeu însuşi se pune, se spune pe sine.“

Dincolo de agresivitatea neinteligentă, dincolo de idealismul eterat, e de preferat atenţia faţă de acea Prezenţă căreia întîlnirea religiilor şi culturilor îi poate „da loc“ de tăcută şi universală manifestare. Dar pentru asta e nevoie de atenţia, de trezia, de creativitatea spirituală – în aceeaşi măsură generoasă şi realistă – a participanţilor umani. 

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase. Cea mai recentă carte publicată e Modelul Antim, modelul Păltiniş. Cercuri de studiu şi prietenie spirituală, Humanitas, 2015.

41580801101 373a7ea5c2 c jpg
Oamenii fac orașele
Paradigmei moderniste de producție a noilor cartiere, Jacobs îi opune observația directă și studiul la firul ierbii, sau la bordura trotuarului, a vieții urbane.
Zizi și neantul jpeg
Roți și vremuri
Trebuia să mănînci nu știu cîți ani numai iaurt și să economisești, să pui bani la CEC ca să-ți poți cumpăra o Dacie.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Aix-Les-Bains și tinerii francezi de 70 de ani (I)
În Aix zilele de vară se mișcă în ritm de melc, par nesfîrșite, exact ca acelea din vacanțele copilăriei.
E cool să postești jpeg
Tastatura sau creionul?
Este un avantaj real acest transfer al informațiilor direct pe dispozitivele elevilor?
p 20 WC jpg
Religiile manevrate de dictatori
Sîntem înconjuraţi de spaţii unde religia e folosită în beneficiul unor regimuri antiliberale: Rusia lui Putin, Turcia lui Erdogan, Ungaria lui Orbán.
Theodor Pallady jpeg
Discretul eroism al moderației
Nu prea cunoaștem opera românilor americani, iar numele care circulă simultan în cele două culturi provin cu precădere din zona umanistică.
p 23 Lea Rasovszky, Bubblegun of Sweet Surrender (Soft War) I  Codre jpg
„Războiul este doar «eu» și nici un pic «tu»” – artiștii și galeriile în timp de război
„Un fel de așteptare epuizantă la capătul căreia sperăm să fie pace.”
p 24 A  Damian jpg
Cu ochii-n 3,14
După ce, cu o săptămînă în urmă, doi lei au încercat zadarnic să evadeze din grădina zoologică din Rădăuți, un șarpe mai norocos a pătruns în Spitalul Orășenesc din Balș.
Zizi și neantul jpeg
Mare, pofte, necuprins
Tocmai ăsta era hazul vacanței: împletirea ciudată de pofte concrete și visări abstracte. Figurau, cu toatele, într-un meniu pestriț și cu pretenții.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Vacanțe de altădată
Nu pot vedea mai multe, însă sînt convinsă că au și bomboane străine sau ciocolată, poate că au și gume cu surprize.
E cool să postești jpeg
S-o fi supărat pe mine?
Ca să nu „supere” această societate, foarte multe femei ajung să fie prizoniere ale unor prejudecăți pe care și le autoinduc, perpetuîndu-le, uitînd de cele mai multe ori de ele însele.
p 20 Sf  Augustin WC jpg
De ce scandalizează creștinismul?
Scandalul creștinismului stă așadar în neverosimilul lui. Însuși Dumnezeu vorbește, dar nu o face ca un stăpîn.
setea de absolut convorbiri cu christian chabanis jpg
Setea de absolut
Atunci cînd am întrevăzut cîteva adevăruri esențiale este dureros să simțim că, în măsura în care vrem să le comunicăm oamenilor, ele capătă limitele noastre, impuritățile noastre, degradîndu-se în funcție de acest aliaj.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
O femeie din București a fost pusă sub control judiciar, fiind bănuită de săvîrșirea infracțiunii de înșelăciune prin vrăjitorie.
Edgar Allan Poe, circa 1849, restored, squared off jpg
Prăbușirea casei Usher
Una dintre cele mai emoționante descrieri de arhitectură din literatura universală este tabloul creionat de Edgar Allan Poe în debutul nuvelei „Prăbușirea casei Usher”.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cum e să pleci în vacanță bolnav și complet epuizat
N-am mai fost într-o vacanță parțial din cauza pandemiei, însă mai mult din cauza faptului că nu mi-am mai permis o vacanță.
p 20 Ierusalim, Muntele Templului WC jpg
Loc disputat
De curînd, la Ierusalim au izbucnit din nou – dar cînd au încetat? – tensiunile pe esplanada Cupolei Stîncii.
Theodor Pallady jpeg
Scurtă oprire în biblioteca perfectă
Cel mai adesea afli despre autorii de cărți din cărțile altor autori: circulația bibliografică prin notele de subsol asigură ventilația academică din care se compune tradiția intelectuală a oricărei societăți moderne.
Zizi și neantul jpeg
Mare, trenuri și geamantane
Senzația pe care o am călătorind cu trenul nu poate fi înlocuită cu nici o alta: poate și pentru că ești cu atîția oameni în preajmă, într-o lume mobilă, o lume care o reface, în mic, pe cea mare din exterior.
p 24 D  Stanciu jpg
Cu ochii-n 3,14
Numeroasele avertismente de furtună ale RO-Alert de săptămîna trecută, unul emis chiar în timpul spectacolului Rigoletto, de la Opera Națională din București, cînd pe scenă se auzea replica „Furtuna e aproape”, au provocat un val de glume și ironii.
Zizi și neantul jpeg
Veri și obiceiuri
Am mai fost parte a unor vizite ca din Enigma Otiliei în care erai „servit” fix cu așa ceva: dulceață într-un mic castron transparent, una-două lingurițe, cel mai des de cireșe amare, și apă într-un pahar trainic.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Un înger păzitor pentru fiecare – cum recuperăm anii ’90?
Pe vremea cînd lucram la o revistă cu pronunțate tente erotice care se vindea ca pîinea caldă, am cunoscut mai întîi un stripper, apoi un gigolo. Cu care m-am întîlnit pentru a scrie un reportaj.
p 19 WC jpg
Ce valoare mai au simbolurile naționale?
Există în România o serie de simboluri naționale care sînt mai mult sau mai puțin cunoscute, însă cu siguranță extrem de puțin vizibile.
p 20 WC jpg
Adevărul în oglindă
Ghicitura poate fi înțeleasă nu atît ca limită, cît ca o condiție de posibilitate a cunoașterii.

HIstoria.ro

image
Nașterea Partidului Țărănesc, în tranșeele de la Mărășești
În Primul Război Mondial, Mihalache se înscrie voluntar ca ofiţer în rezervă și se remarcă prin curaj și prin vitejie peste tot, dar mai cu seamă la Mărășești. Regele Ferdinand însuși îi prinde în piept ordinul „Mihai Viteazul“ pentru faptele sale de eroism.
image
Dacă am fi luptat și vărsat sânge în 1940 pentru Basarabia, poate că...
Istoria nu se scrie cu autoprotectoarele „dacă...” și „poate că...”. Nimeni nu poate dovedi, chiar cu documente istorice atent selectate, că „dacă...” (sunteţi liberi să completaţi Dumneavoastră aici), soarta României ar fi fost alta, mai bună sau mai rea. Cert este că ultimatumurile sovietice din 26-27 iunie 1940 și deciziile conducătorilor români luate atunci au avut efecte puternice imediate, dar și pe termen lung.
image
Cine a fost Mary Grant, englezoaica devenită simbol al Revoluției de la 1848 din Țara Românească
„România revoluționară”, creația pictorului Constantin Daniel Rosenthal, este unul dintre cele mai reprezentative tablouri ale românilor, simbol al Revoluției de la 1848. Românca surprinsă în tabloul care a făcut istorie a fost, de fapt, la origini, o englezoaică pe nume Mary Grant.