Convertirea la propria religie

În secolul trecut, întîlnirea religiilor era o temă prosperă. De la sfîrşitul secolului al XIX-lea, conştiinţa occidentală se deschide spre tradiţiile extraeuropene. Alături de construirea orientalisticii şi a ştiinţei religiilor, apare un interes cultural şi spiritual pentru geografia religioasă a lumii. Apare sentimentul mai larg împărtăşit că între religii e firesc să existe dialog, că toate au ceva de spus celorlalte despre ţinta care le mobilizează.

După ce al Doilea Război Mondial şi-a purtat soldaţii prin toate colţurile lumii, prezenţa altor religii în mediile occidentale a sporit. În anii ’60, dorinţa de a înţelege fenomenul religios universal, sentimentul că această înţelegere te poate ajuta să-ţi pătrunzi mai bine propria credinţă – sau să-ţi construieşti propria spiritualitate – clocotea în universităţile americane. Dacă hermeneutica lui Mircea Eliade a avut o excepţională vibraţie, asta s-a datorat calităţii ei înnoitoare, dar şi aşteptării/receptivităţii tinerilor americani din epocă. Tot în anii ’60, Conciliul Vatican II a „oficializat“ deschiderea creştinismului occidental spre celelalte religii. Gesturile de colegialitate, întîlnirile ecumenice de rugăciune, dialogul interreligios au devenit parte din viaţa Bisericilor apusene. Cu o anumită lentoare, creştinismul răsăritean a început şi el să ia seama la diversitatea religioasă. În septembrie 1998 a avut chiar loc la Bucureşti întîlnirea „Oameni şi religii“. Învăţaţi să se ferească de vecinii catolici, ortodocşii au putut vedea – stînd alături – ierarhi şi adepţi ai foarte multor religii şi culte, unele exotice. Lumea religioasă – bicromă pînă atunci (noi, „adevăraţi“, vs ceilalţi, „insuficienţi“ ori „inferiori“) – şi-a revărsat deodată policromia în faţa lor. Iar murmurul vorbirilor din jurul ei nu mai era unul ostil, ci binevoitor, un ton la care Biserica Ortodoxă consimţea, lua parte.

Astăzi, în Europa, respectul faţă de diversitatea religioasă se menţine. Dar în prim-plan stă acum neliniştea faţă de migraţia unor musulmani străini de regulile democraţiei liberale. Islamul nu mai înseamnă atît o strălucită filozofie medievală, nici un sufism ale cărui îndrăzneli mistice îţi taie respiraţia. Înseamnă măcelarii Daesh, înseamnă o religie care ar cauţiona tradiţionalismul dur, inegalităţile nedemne, agresivitatea faţă de celelalte credinţe. Tendinţa de a întîlni – cultural şi spiritual – celelalte religii, în speţă islamul, e contracarată de o reacţie de mefienţă, de apărare. Pornirea „expansivă“ către diversitatea religioasă şi, prin ea, către universalul lui Dumnezeu lasă acum locul unei tendinţe de „contracţie“, de concentrare pe universal în forma lui occidentală. Socio-cultural vorbind, inversarea tendinţei e explicabilă, e justificată, e de pus la lucru. Cu condiţia ca această concentrare să nu devină închidere, respingere.

Spiritual vorbind, ceea ce secolul XX ne-a transmis ca atitudine faţă de diversitatea religioasă nu s-a perimat. De la René Guénon la Hein­rich Zimmer, Henry Corbin şi tot cercul Eranos, la Simone Weil, la membrii grupului de la Antim, pentru a i numi doar pe cîţiva, s-a nutrit convingerea că a cerceta celelalte religii în dimensiunea lor internă, vectorială, e benefic pentru înţelegerea propriei tradiţii. S-a adus dovada, nutrită de studiu, că a întîlni universalul divin în alte forme decît cea proprie ne ajută să sesizăm mai fin chipul pe care Universalul îl are în propriul spaţiu. În fond, de vreme ce Dumnezeu îţi adresează – pe direcţia religiei tale – chemarea spre transcendenţa Lui, eşti în­tr un fel îndemnat să recunoşti această transcendenţă şi sub alte chipuri, pe care El însuşi şi le dă. Eşti îndemnat să iei act de nemărginirea Lui semnificată de diversitatea religioasă. Conştiinţa dăruirii Lui, care nu acceptă limite mundane, te poate face, de altfel, mai sensibil la scandalul pe care – în orice religie – îl reprezintă fundamentalismul agresiv, închiderea lui Dumnezeu într-o ideologie şi, mai grav, contrafacerea religiei ajunsă pretext pentru crimă.

A întîlni colegial – şi lucid – diversitatea religioasă nu conduce la adoptarea altei religii ori la relativism. Ci la cîştigarea unui spor de limpezime cu care să înaintezi mai viu în propria credinţă. O religie e, în ea însăşi, deplină „dacă e urmată pînă la capătul spre care e direcţionată“, spunea A.K. Coo­maraswamy, „dar nici un drum nu e aşa de simplu încît să nu poată fi luminat ici şi colo de alte lumini decît cea a lămpii pelerinului, de vreme ce lumina fiecărei lămpi este doar refracţia Luminii luminilor“.

În plin Ev Mediu, ceva similar răzbate printre rîndurile unui cruciat intelectual. E Ramon Llull (1232-1315), căruia Universitatea din Bucureşti îi dedică un seminar internaţional în octombrie. Aristocrat şi poet trubaduresc, o viziune a lui Christos răstignit îl transformă într-un „nebun întru Dumnezeu“. Un nebun studios, teolog, filozof, mistic, care învaţă araba şi susţine constituirea de colegii unde să se studieze iudaismul şi islamul. Care călătoreşte şi scrie neîncetat (configurînd astfel limba literară catalană). Toate acestea pentru a-i converti la creştinism pe ceilalţi monoteişti (atît de prezenţi în Mallorca natală). Or, care e procedeul proaspătului angajat în opera de convertire? Prima lui scriere, Cartea păgînului şi a celor trei înţelepţi (tradusă de Jana Matei în colecţia „Biblioteca de cultură catalană“, Meronia, 2010), e o parabolă situată într-un tărîm cu simbolism intelectual. Un „păgîn“ filozof ia drumul pădurii, apăsat de finitudinea condiţiei umane. Trei „înţelepţi“, cîte unul pentru fiecare religie, „ies din oraş“ – vorbind despre credinţele lor – şi ajung la Fîn­tîna Înţelegerii. Acolo vor afla regulile dialogului consistent al credinţelor. În faţa omului disperat, fiecare îşi înfăţişează propria religie. Fericit că există vaduri către transcendent, filozoful se decide să adopte una dintre legi. Iar aici intervine o întorsătură care lansează convertirea spre deschis.

Cei trei înţelepţi se retrag, îl lasă singur pe cel ce va alege. Se întorc în cetate, propunîndu-şi să se întîlnească mereu pentru a-şi continua discuţiile cu atenţie curtenitoare şi cu consistenţa cîştigată la Fîntîna Înţelegerii. De ce au plecat, lă­sîndu l singur pe cel ce va alege? Tocmai pentru ca, spun ei, dezbaterea lor să nu aibă sfîrşit. Aşadar, tocmai pentru ca credinţa fiecăruia să nu se închidă într-o formulă teologică, ci să rămînă cale: intelectuală, spirituală, noetică. Nu superioritatea unei tradiţii faţă de celelalte pare a fi aici în cauză. Ci revelarea de sine a divinului în cele trei şi progresul înţelegerii umane. Cît despre omul singur, el e lăsat liber pentru ca, în discreţia intimităţii cu divinul, să pornească pe o cale…

După mine, „convertirea“ nu se referă atît la el, cît la cei trei înţelepţi care „se întorc“ fiecare spre propria tradiţie ca spre o înaintare nesfîrşită. Care „se întorc“ spre beneficiul dialogului credinţelor.

P. S. Cît despre islam, Coranul are declaraţii nete privind diversitatea religioasă. Printre care aceasta (5, 48, trad. George Grigore): „Noi am hotărît fiecăruia dintre voi o lege şi un drum. Dacă Dumnezeu ar fi vrut, ar fi făcut din voi o singură adunare, însă El a vrut să vă pună la încercare prin darul ce vi l-a făcut. Întreceţi-vă unii cu alţii în cele bune. Întoarcerea voastră, a tuturor, va fi la Dumnezeu…“ 

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase. Cea mai recentă carte publicată e Modelul Antim, modelul Păltiniş. Cercuri de studiu şi prietenie spirituală, Humanitas, 2015.

Foto: Ramon Lull, wikimedia commons