Singurătăţi asaltate

Azi, cînd vorbim despre singurătate, ne gîndim mai degrabă la una cu semnul minus: marginali, excluşi, exilaţi, bătrîni. Sau la singurătatea individului, care îl apasă, îi contractă fiinţa. O presimţim cînd trăim mărunt sau gata făcut, din fapte şi din scopuri prea la îndemînă, cînd ne plictisim de noi înşine, cînd aerul dimprejurul fiinţei noastre se împuţinează. Cînd nu mai avem destulă vlagă pentru a-l întîlni cu adevărat pe celălalt, nici pentru a ne struni sufletul.

Există însă şi oameni care se retrag deliberat din agitaţia curentă pentru a se dedica „singurătăţii bune“. Cărora ea le izbuteşte, le devine program de viaţă. În tradiţiile religioase, ca şi în filozofia veche, însinguratul e modelul unificării, al împlinirii spirituale, al comunicării limpezi cu divinul. Condiţia lui nu stă oare sub un paradox, sub o presiune?

Iată-l întîi pe eremitul din primele secole creştine. De cum are spor notabil în efortul lui, el începe să capete faimă, devine un magnet. Trebuie să-şi negocieze singurătatea cu mulţimile care i-o solicită. Nu numai discipoli încep să-l înconjoare, ci şi vizitatori „din lume“. Vin ca să fie primiţi în ruga eficace a sihastrului, să-i simtă prezenţa „îmbunătăţită“, să ia cu ei ceva din atmosfera pe care o emană. Pustnicul trebuie să-şi păstreze singurătatea şi s-o dăruiască. E angajat faţă de Unul divin şi faţă de oglindirea Aceluia în diversitatea sufletelor.

Pe stîlpul său, singur între pămînt şi cer, Simeon (Siria, secolul V) e înconjurat de „rîurile de rugători“ curgînd de pretutindeni. În pustia egipteană, „monochilia“ unor părinţi prestigioşi se dedublează în „chilia dinăuntru“ şi „chilia din afară“, de care pomenesc unele apoftegme. Tăcerea aspră a deşertului poate cuprinde aşadar, pe lîngă locul reculegerii, şi un loc de sfătuire, de ospitalitate. Ultimul e de o intimitate permeabilă, vizibilă, comuniantă; primul de o intimitate secretă, unde multiplul nu are acces, unde singurătatea îşi încordează şi îşi semnifică puterea unificatoare. De îndată ce îşi declară angajamentul, însinguratul religios e perceput – şi intens solicitat – ca „mediator“. Dar nu numai el atrage prin singularitatea lui.

Pe calea filozofiei, Plotin exaltă „fuga celui singur către Cel singur“ şi totuşi nu ni-l putem imagina în afara cercului său de discipoli. Marele lui prestigiu în cetate se datorează limpezimii cu care se avîntă către Unu şi generozităţii cu care îşi împărtăşeşte cercetarea. Lumea de azi nu e mai puţin atrasă de asemenea singurătăţi.

Retras la Păltiniş, Constantin Noica a stîrnit în anii ’70-’80 ai secolului trecut un fenomen de societate. În plin îngheţ comunist, el a devenit, fără intenţie, ţintă de pelerinaj pentru tot felul de persoane şi de grupuri interesate de cultura înaltă, de sapienţial. În chip paradoxal, Jurnalul de la Păltiniş, unde Gabriel Liiceanu reconstruieşte o experienţă formativă de elită – studiul cîtorva în jurul „Bătrînului“ –, tocmai el a îndesit valurile de vizitatori.

Pentru ce veneau atîţia şi atît de diverşi să-l viziteze pe Constantin Noica în cabana precar dotată? Pentru că, în retragerea lui, el reda filozofiei chipul ei dintîi, acela al unui mod de viaţă. Îndeletnicirea intelectuală şi bucuria ei dominau la el, cu un uimitor firesc, întreaga existenţă. Ca să aibă un climat potrivit pentru preocuparea lui, Noica accepta privaţiunile ca pe ceva neimportant, fără a avea pretenţii de asceză. Mai mult, le silea – cu umor, cu o ludică silnicie – să intre într-o rînduială superioară. Această imagine de solitar capabil să formeze umanul, cu măruntul lui cotidian cu tot, pentru ordinea intelectului impresiona. Şi el era perceput ca un mediator între sufocanta existenţă de aici şi un Acolo unde bătea amplu, suveran, suflul Spiritului.

În ochii mulţimilor care îl solicită, solitarul, fie el religios ori intelectual, nu apare doar ca mediator. Apare ca un mirabil străin. E liber – sau se străduieşte să se distanţeze – de servituţile condiţiei noastre obişnuite. E deja familiar cu ordinea spre care face semn, poate chiar apartenent la ea. Pentru cei care i se adresează, el e o figură a depăşirii limitelor curente, un călător spre dincolo, o întrupare a transcenderii.

Părintele spiritual apare şi el ca figură a străinului. El este, spune André Scrima, „cel ce trece şi îţi trece tradiţia“. Ca vocaţie personală, el este „cel ce trece“ şi lasă o urmă de urmat. Ca funcţie, el este cel „care îţi trece“ tradiţia, alături de propria experienţă pe drumul infinitului lui Dumnezeu. Părintele André Scrima însuşi şi-a construit, şi-a semnificat cu grijă străinătatea, chiar de-a lungul vieţii lui concrete, nu numai în viaţa interioară. Monah ortodox şi profesor de ştiinţe religioase, a fost un călător prin geografiile fizice, culturale şi spirituale ale lumii. A discernut în ele ceea ce poate deveni instalare/rutină/mărginire de ceea ce este experienţă/cale/dinamică a Universalului Viu. Le-a privit din perspectiva lui Christos atotcuprinzător, pe care nici o limită nu-l poate cuprinde.

Constantin Noica nu atrăgea şi el prin calitatea de „străin“? Ce putea fi mai eterogen, mai contrastant faţă de demagogia spectrală a regimului decît consistenţa şi cordialitatea cercetării-împreună din care se alcătuia atmosfera Păltinişului? Locul acela era străin şi implicit opus plasei de minciună pe care totalitarismul o dorea atotstăpînitoare. Era o dovadă că totalitarismul ca totalitarism nu poate izbîndi, chiar dacă dispune de o imensă forţă brută.

Dar, pînă la urmă, însinguratul spiritual îşi defineşte oare opţiunea prin raportare la social? Criteriul lui să fie distanţarea de imediat şi de mulţime? Nu tocmai. Ceea ce urmăreşte el este să obţină/înainteze în familiaritatea cu lumile de sus, cu polul dens al realului. Această familiaritate, această parrhesia metafizică – spre care tinde sau pe care o realizează – fac din el un magnet pentru mulţimile solicitante, un mediator amplu creditat. Potrivit mărturiilor din diferite tradiţii, solitarul atinge o condiţie paradoxală: familiar al Unului, el ajunge să exprime ceva din universala radiaţie a Aceluia, să-i răspîndească în lume sensurile.

Dar este el doar un străin „mediator“, asigurînd comunicarea indirectă între solicitanţi şi Polul cu care este familiar? Sau „străinătatea“ lui are, azi ca întotdeauna, calitate de model, de reper al unei aspiraţii? Nu numai religioase. Pierre Hadot pune ca motto al cărţii lui Exerciţii spirituale şi filozofie antică cuvintele lui Georges Friedmann, sociolog şi filozof marxist, critic în cele din urmă faţă de comunism. „A-ţi lua zborul în fiecare zi. Măcar pentru o clipă care poate fi scurtă, cu condiţia să fie intensă… A gusta din veşnicie depăşindu-te.“ Asta sună foarte apropiat de Marc Aureliu, spune Pierre Hadot.

Fie că e religios sau pur şi simplu atent la statura umanului, omul tîrziu modern continuă să aibă nevoie de singurătatea verticală. La fel ca acela antic. Stă dovadă atracţia pe care o stîrneşte, atunci ca şi acum, modelul. 

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase. Cea mai recentă carte publicată e Modelul Antim, modelul Păltiniş. Cercuri de studiu şi prietenie spirituală, Humanitas, 2015.