O altfel de privire

„E mai bine să-ţi cauţi bunurile furate ori să cauţi Sinele?“, îi întreabă Buddha pe nişte tineri care urmăreau o hoaţă. Merită să-ţi pui centrul de greutate în secundar, în exterioritate? Ori să-ţi muţi atenţia către propriul sine, unde – mai adînc decît el – vei da de urma Sinelui divin? Tradiţiile spirituale au în vedere o interioritate umană atît de adîncă încît străbate de „cealaltă parte a cerului“, comunică cu transcendentul, îi primeşte suflul. „Scufundă-te în tine… şi vei afla acolo trepte pe care vei putea să urci“, îndeamnă un părinte contemplativ din secolul al VII-lea, Isaac Sirul. A învăţa să te întorci spre tine însuţi, iar acolo să înaintezi dincolo de carenţele şi limitele tale la întîlnirea cu Celălalt, „mai lăuntric în tine decît eşti tu însuţi“, potrivit lui Augustin – iată o mare temă a religiilor, ca şi a filozofiei vechi, una dintre problemele lor capitale. Ei îi dau roată, în jurul ei acumulează experienţă vie, îndrumare, efort, discernămînt.

Cum cauţi Împărăţia lui Dumnezeu despre care Christos a spus că „este înăuntrul vostru“? E nevoie, spun învăţăturile spirituale, de disciplina atenţiei, de antrenament (askesis) şi exerciţiu meditativ (melete) pentru a intra în sinele profund, pentru a te menţine în dinamica lui. E nevoie de o schimbare de perspectivă.

Un prim pas, pregătitor, ar fi să iei act de măsura în care exterioritatea ne defineşte chipul curent. Aceptăm îndeobşte să fim construiţi în mare parte din afara noastră, să fim determinaţi de datul socio-cultural înconjurător. Să fim trăiţi şi să fim gîndiţi de mersul colectiv al veacului. Ne potrivim pasul – mai cu voie ori siliţi – după marşul general. Acum, de pildă, scăpaţi de ştanţa totalitară care ne prefabrica existenţele, tot din exterior lăsăm în mare parte să ni se umple viaţa, cu o materie, ce-i drept, mai colorată. Consumăm, fără a ne uita prea atent la calitate, produse mediatice, comerciale, ideologice. O mare plasticitate periferică înconjoară, în noi, miezul rar frecventat, greu accesibil, aproape ignorat, al propriei persoane, unde unicitatea ei poate întîlni cealaltă Unicitate.

Dar condiţia umană însăşi e împovărată de exterioritate. În fond, omul nu poate privi natura, stelele şi fiinţele decît din afara lor şi în afara lui. Ne aflăm, în termenii lui Martin Buber, în lumea instituită de raportul „eu-ceva“, „eu-lucru“. Nu face parte această trăsătură din condiţia adumbrită a umanului? Izgonirea din paradis spune pierderea intimităţii cu realul suprem. Ne spune că omul a pierdut – ori şi-a anemiat – capacitatea „naturală“ de a sesiza lucrurile dinspre Creatorul lor. Nu le mai poate numi potrivit intenţiei care le-a plăsmuit. Nu le mai percepe dinlăuntrul lor şi înlăuntrul lui. A părăsit firescul interiorităţii. Cînd păşeşte dincolo de poarta Grădinii, omul se află în surghiun pe suprafaţa lucrurilor. În relaţiile cu semenii, ca şi în cunoaştere, trebuie să pornească de la faţa/aparenţa lucrurilor. Judecă pe baza „fenomenelor“. S-a resemnat să ordoneze realul după văzutele fără densitatea nevăzutelor. În „această lume“, spunea Nikolai Berdiaev, „soarele străluceşte din afară“. Soarele nu manifestă un principiu interior, nici un principiu transcendent. Nu ne pune în legătură cu o dimensiune verticală a realului, a cărei strălucire ascunsă să se reflecte pe faţa lucrurilor.

Dacă în om se trezeşte ochiul critic faţă de lumea-suprafaţă, dacă se simte strîmtorat, sufocat de platitudinea ei, atunci în el se poate stîrni – prin reacţie – conştiinţa dimensiunii verticale a persoanei. Perspectiva se răsuceşte. Începi să sesizezi straturi ale fiinţei tale pe care conştiinţa curentă, cea care lunecă pe pojghiţa lucrurilor fizice şi psihice, nu le percepe. Pătrunzînd în propriul om lăuntric, dai de zone mai autentice ale fiinţei tale, nedeterminate de periferii. Te descoperi ireductibil la un altceva provenit din lumea exteriorităţii. Şi cu cît străbaţi mai adînc, presimţi că eşti înrădăcinat într-un principiu de dincolo de tine, care te face să participi, măcar virtual, la universalul lui.

Sfîntul priveşte lumea pornind din interior, spunea Gustave Thibon, un filozof plin de prospeţime. Putem înţelege de ce. Cel care tinde spre Polul transcendent, sfîntul fiind emblema acestei convergenţe, întoarce spre lume o privire din aceeaşi direcţie ca aceea a privirii divine. Darul clarviziunii, cu care hagio­grafia îl înzestrează adesea, indică această schimbare de perspectivă. Pentru noi, oameni comuni, văzul prin lăuntru e fulgurant, ţine de condiţii privilegiate.

De ce ne par miraculoase, de pildă, o mare iubire sau prietenie? Pentru că întîlnirea are loc atunci pe niveluri adînci ale celor două fiinţe, inaccesibile relaţiilor şi conştiinţei periferice. Întîlnirea poate trezi sau intensifica în fiecare dintre cei doi „segmente“ ale dimensiunii verticale. Fiecare îşi percepe mai viu, mai limpede propria singularitate. Şi comunică – miraculos, în regimul interiorităţii – cu singularitatea celuilalt. Cele două unicităţi sînt exaltate de întîlnirea care le uneşte.

În asemenea momente, realul își schimbă regimul. Iese de sub povara exteriorităţii, se transformă în manifestare. Suprafaţa făpturilor devine iradiere a miezului lor. Lumea apare mai vie şi mai misterioasă. Te afli în spaţiul multidimensional al interiorităţilor, străbătut de corespondenţe între diferitele niveluri ale realului, unde opacitatea şi-a slăbit puterea. Presimţi existenţe animate de un Suflu unic, posibilităţi de creştere care te scot din rama superficială a individualului. Ieşi din varianta de lume instituită de raportul „eu-ceva“, „eu-lucru“, un eu legat, el însuşi, de sfera obiectului. Te afli în lumea lui „eu-tu“, a relaţiei dialogale, vii, potrivit lui Buber, în care fiinţa umană e implicată în întregul ei. „De îndată ce în­tîlnim un tu“, spune şi Berdiaev, „lumea obiectivată se stinge şi lumea existenţei ni se revelează.“ „Lumea existenţei“ nu înseamnă o variantă a realului care exclude vizibilele, care se retrage în fragile inefabile, în fantezii evazioniste. E o lume plină de substanţă şi rigoare, dar în care curentul se inversează: posibilităţile ei se desfăşoară dinăuntru, iar sensibilele, ca şi actul uman, au mai multă densitate, mai mult sens fiindcă sînt manifestare a unor niveluri mai tari de realitate. E un alt regim al fiinţei. E lumea interiorităţii iradiante.

În ascunsul acestei lumi, omul e atras de marele Tu, oglindit în străfundul fiecărei persoane, al tuturor interiorităţilor. Cînd sufletul se riscă în propria adîncime, după transcendenţa Lui tînjeşte. Potrivit tradiţiilor spirituale, persoana umană e calibrată pentru întîlnirea cu El şi nimic altceva n-o poate sătura cu adevărat. 

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase. Cea mai recentă carte publicată e Modelul Antim, modelul Păltiniş. Cercuri de studiu şi prietenie spirituală, Humanitas, 2015.