Statistică și libertate
Pentru a lua pulsul religios al unei societăţi se recurge, într-un prim moment, la statistici. Cîţi cetăţeni îşi declară o identitate de acest tip? Cîţi se socotesc membri ai unei Biserici? Cîţi merg la biserică şi cu ce periodicitate? Rezultatele spun, desigur, ceva despre temă. Simpla afirmare a unei apartenenţe religioase înseamnă deja o situare în domeniul credinţei. Dar sub suprafaţă statistică, lucrurile au motivaţii şi accente diverse. Se aminteşte adesea că mai mult de 86% din români s-au declarat ortodocşi.
Într-adevăr, în Răsăritul european, creştinismul rămîne un reper familiar pentru societate. E o referinţă firesc afirmată şi respectată de majoritatea românilor. Face parte din cadrul de civilizaţie al locului. E ca un peisaj care te înconjoară de mult, în care trăieşti ca de la sine înţeles şi pe care nu întotdeauna îl priveşti cu o atenţie nouă. Pe lîngă cei angajaţi viu în credinţă, există cei care văd religia ca o sumă de practici cuvenite: împlinesc religios riturile de trecere, ţin anumite obiceiuri, merg la biserică de marile sărbători. Şi astfel existenţa le e marcată de semnul tradiţiei.
Pe deasupra, religia oferă identitate: nu numai spirituală, ci şi istorică. Ortodoxia a modelat cultural secole de-a rîndul spaţiul est-european. Rolul acesta e atît de important încît, în epoca de construire a naţiunilor moderne, ortodoxia a ajuns cîteodată să fie legată de local, asociată strîns cu categoria naţionalului, să fie „naţionalizată“ s‑a spus, ceea ce pentru unii lasă în umbră adevărata ei statură, care e universală. Mai mult de 86% din români s-au declarat ortodocşi. Dar se constată că lipsa culturii religioase e destul de mare, că nu puţini au o cunoaştere vagă sau nulă a Bibliei, că înţelegerea spirituală se anemiază.
În schimb, religia dă garantat bine pentru imaginea publică. Oameni politici de toate culorile îşi trec în apariţiile mediatice cîte un gest creştinesc, participarea la o slujbă, la o sărbătoare. De curînd, alesul cetăţenilor din Baia Mare, Cătălin Cherecheş – aflat în arest preventiv sub acuzaţia de „mită în formă continuată“ –, a solicitat să depună jurămîntul de primar în biserica episcopală. Şi Episcopia a răspuns că nu-l poate refuza fiindcă, potrivit purtătorului de cuvînt, „Biserica, așa cum bine știm, dorește îndreptarea păcătosului“.
Confuzia între o stridentă manevră de imagine şi preschimbarea sufletului să fie aşa de uşoară? Parcă „îndreptarea păcătosului“ presupunea recunoaşterea greşelii, repararea ei, retragerea din poziţia unde ai călcat strîmb. Dl Cherecheş nu-şi propunea aşa de mult. Voia doar să facă din biserică scena unde să apară ca un primar nu neapărat onest, ci credincios.
Pe urmă, confuzia între domeniul civil şi domeniul spiritual să fie aşa de mare în rîndul responsabililor Bisericii? Cum de acceptă unii dintre ei ca spaţiul credinţei să fie folosit drept podium al puterii administrative ori politice? Biserica ortodoxă se declară concentrată pe spiritualitate. Cum de acceptă unii dintre responsabilii ei, cum de îşi doresc chiar amestecul cu domenii rezervate statului laic? O dovadă e recenta acţiune pentru modificarea Constituţiei în privinţa familiei.
Îşi propune Biserica trezirea conştiinţelor, adîncirea lor în sensurile revelaţiei lui Christos, educarea libertăţii spirituale? Sau vrea să folosească legea civilă pentru a impune un stil de viaţă pe întreaga suprafaţă socială?
Cînd reprezentanţii credinţei încearcă că lucreze din afară, constrîngător asupra individului, nu e credinţa însăşi, în natura ei, afectată? Două dintre calităţile ei esenţiale sînt stingherite: interioritatea şi libertatea.
Nu îşi are credinţa locul propriu în interioritatea adîncă a omului? Nu acolo se petrec evenimentele ei hotărîtoare? Nu de acolo poate iradia ea în suflet, în opţiunile de viaţă, în comportamentul privat şi public? Epistolele apostolilor insistă pe „omul tainic al inimii“ (I Petru 3,4), pe „omul dinlăuntru“ (II Corinteni, 4, 16). El este cel care îl poate întîlni pe Dumnezeu; el este cel care se poate înnoi, înnoind fiinţa întreagă. Christos a condamnat limpede reducerea credinţei la suprafaţa socială. În Matei, capitolul 6, El cere trecerea de la „regimul străzii“ la „regimul cămării“, de la regimul exteriorităţii şi al colectivului − „făţărnicia“ care se trîmbiţează pe uliţe şi „îşi primeşte plata ei“ în acelaşi plan − la regimul interiorităţii unde are loc întîlnirea cu suprema Interioritate. „Intră în cămara ta şi, închizînd uşa, roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns…“
S-a spus că, făcînd deosebirea netă între imperiul Cezarului şi Împărăţia sa, Christos a dat creştinismului temeiul laicităţii, separarea treburilor temporale de cele spirituale. Asta nu înseamnă că spiritualul nu poate influenţa spaţiul public. Nicidecum! Dar el are de lucrat în alt stil decît puterea temporală. Are de lucrat cu interiorul uman, pentru a‑i trezi înţelegerea şi responsabilitatea. Are de lucrat cu persoana, respectîndu-i libertatea, formîndu‑i, maturizîndu-i libertatea.
În fond, tocmai libertatea face din om un posibil partener al divinului, un subiect al credinţei. Persoana divină îl creează pe om ca interlocutor tocmai înzestrîndu-l cu libertate. Libertatea originară a omului, oglindită în libertatea conştiinţei e un dar transcendent. Îi aparţine lui Dumnezeu. Omul se poate adesea lipsi de libertatea lui, de libertatea spiritului care cere luciditate, curaj, muncă interioară, care poate isca alegeri şi crize grave în viaţă. Dumnezeu, în schimb, nu se poate lipsi de libertatea omenească fiindcă nu se poate lipsi de partenerul lui. Ea nu e o exigenţă umană, e o exigenţă divină.
Omul religios, ca şi instituţiile religiei, au / ar trebui să aibă sensibilitate pentru acest dar, sădit în orice om, indiferent că aparţine sau nu unei confesiuni. Pe sensibilitatea faţă de acest dat, definitoriu pentru demnitatea umană, s-a bazat opoziţia unor Biserici împotriva totalitarismului. Pe aceeaşi sensibilitate se bazează faptul că toate Bisericile recunosc libertatea de conştiinţă şi de gîndire.
Adresîndu-se conştiinţei, adresîndu-se persoanei şi libertăţii ei, o Biserică îşi poate educa nu numai propria comunitate; poate avea o influenţă modelatoare mai largă. În schimb, cînd încearcă să acţioneze din afară asupra individului, impunîndu-i prin lege civilă norme de comportament, atunci şi credinţa, şi libertatea spiritului sînt stînjenite.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase. Cea mai recentă carte publicată e Modelul Antim, modelul Păltiniş. Cercuri de studiu şi prietenie spirituală, Humanitas, 2015.
