Corupţii ca persoane
Una dintre temele persistente ale Papei Francisc este condamnarea corupţiei. El denunţă „cancerul“ mafiilor care, spune el, reduce la masă exploatată, prostituţie, teamă o mulţime de oameni pe întinsul lumii. „Mafioţii nu pot face aşa ceva, nu pot să facă din fraţii noştri nişte sclavi. Să ne rugăm Domnului să convertească inimile acestor persoane!“ (cf. Vatican News, 26.05.2018) În cîteva rînduri, el a mers chiar mai departe: i-a îndemnat la căinţă pe mafioţi, ameninţîndu-i că, în lipsa ei, riscă infernul, damnarea. Un departament al Vaticanului a fost însărcinat să conducă reflecţia asupra posibilităţii de excomunicare din Biserică a acelora care nu se rectifică. Alături de îndemnuri adresate societăţii şi guvernelor, alături de gesturi de fraternitate, de politici umanitare anticorupţie, Papa face apel la dimensiunea de „rigoare“ aparţinînd propriu-zis credinţei: la judecata sufletelor în faţa lui Dumnezeu şi a Bisericii. Se adresează mafioţilor ca unor persoane puse în faţa responsabilităţii lor în această lume şi în cealaltă.
De curînd, Vatican News anunţa vizita Papei în Sicilia, în septembrie, cînd se comemorează moartea Părintelui Giuseppe Puglisi. Preot foarte activ în rîndul tinerilor sicilieni, pe care, în numele valorilor Evangheliei, îi îndemna să nu cedeze reţelelor criminale, Părintele Pino ducea „în teren“ o luptă deschisă împotriva Mafiei. Voia să interzică şefilor mafioţi participarea la procesiunile şi la celebrările religioase, ceea ce ar fi echivalat cu blamul şi excluderea lor publică din comunitatea de credinţă. El a fost ucis pe 15 septembrie 1993, la un an şi ceva după asasinarea judecătorilor Giovanni Falcone şi Paolo Borsellino. Beatificarea sa, în 2013, a pus cîteva probleme canonice, nelipsite de un anumit pigment, ce e drept tragic: fusese „martirizat“ nu de „duşmani“ ai credinţei, ci de nişte „buni“ catolici mafioţi. Papa a evocat în multe rînduri curajul, credinţa activă ale preotului sicilian, din care îndeamnă să se facă un model.
Papa Francisc se referă aşadar nu doar la un fenomen de societate, combătut în numele valorilor creştine. El se referă la persoane şi la statura lor totală. Se referă la victime, a căror demnitate − nu numai strict umană, ci de sursă divină − este batjocorită, mutilată. Se referă la eroii credinţei şi la cei activi care fac să transpară, prin actele, generozitatea şi curajul lor, modelul lui Christos. Se referă la agresori, al căror suflet are nevoie de o radicală redresare. Papa Francisc se referă la conştiinţe, la trezia lor în lumina credinţei.
Există voci care socotesc că mesajul Papei se concentrează prea mult pe social, pe problemele imediatului, pe reformarea lui „aici“. Totuşi, nici una dintre chemările lui nu este lipsită de reper transcendent, de direcţie verticală. De vreme ce se adresează – cu fervoare, cu prospeţime – conştiinţelor, de vreme ce se adresează persoanei referite la Christos, el face operă spirituală. Aplicată în teren.
A existat un moment cînd Biserica Ortodoxă Română s-a declarat şi ea împotriva corupţiei. În februarie 2017, cînd protestatarii umpleau Piaţa Victoriei, Biserica a susţinut o temă opusă puterii PSD care încerca să-şi legalizeze malversaţiunile. A pledat pentru continuarea luptei anticorupţie, dreptate socială, dialog. („Imparţială“, BOR a dat totuşi credit atunci şi discursului Puterii, adăugînd că „folosirea penitenciarelor nu trebuie confundată cu exterminarea“, ceea ce exagera pînă la tragic un argument marionetă de care PSD a uitat de mult.) De atunci încoace, iliberalismul, presiunile asupra Justiţiei, atacurile la DNA s-au acutizat. Ba PSD anunţă chiar (scriu pe 7 iunie) autobuze, detaşamente, mobilizare (prin dependenţă economică şi demagogie): organizează, împreună cu ofensiva corupţilor, o demonstraţie anticorupţie. În tot acest interval, Biserica nu a mai reacţionat.
Dar, chiar atunci cînd a făcut-o, în februarie 2017, mesajul ei nu se adresa persoanei, nu se adresa conştiinţelor. În comunicatul ei de presă, Biserica Ortodoxă Română se recomanda ca „factor al păcii sociale“; declara că „hoţia şi furtul degradează societatea în plan moral şi material“, îndemna la „rugăciuni pentru pacea şi unitatea poporului român, pentru înnoirea vieţii morale şi spirituale a societăţii româneşti“. Vehicula generalităţi înălţătoare, pline de bunăvoinţă verbală. Dar „inofensive“. Neangajante pentru conştiinţa persoanei, pentru judecata de sine a indivizilor.
Poate că persistă, în stilul de discurs al Bisericii, unele stîngăcii de comunicare cu lumea largă. Dar, dincolo de asta, rămîne totuşi de mirare că persoana şi conştiinţa ei nu sînt ţinta principală atunci cînd Biserica îşi dă mesajul către societatea mare. În fond, creştinismul răsăritean susţine că tema persoanei – destinul spiritual al fiecărui suflet – este domeniul lui privilegiat, este capitolul în care poate aduce mesajul specific, de mare preţ, al credinţei. Creştinismul răsăritean pune accent pe capacitatea lui de a vedea în fiecare fiinţă umană pe Cel care îşi oglindeşte, îşi imprimă acolo chipul. Cheamă la redresare luînd ca reper acest Chip.
Da, ştiu: e ridicol să chemi la rectificare interioară pe dl Dragnea şi pe tovarăşii lui de interese, pe soţii lui penali. Dar credinţa riscă ridicolul de a-şi adresa mesajul fiecărui suflet. Iisus, cel dintîi, riscă şi aruncă sămînţa cuvîntului lui pe orice sol, pe pămîntul interior al oricărei fiinţe. Chemarea e făcută tuturor, răspunsul aparţine fiecăruia. Iisus nu s-a adresat categoriilor colectivului. În faţa mulţimilor, în faţa oponenţilor, în faţa apropiaţilor, s-a adresat mereu interiorităţii umane, responsabilităţii ei în lumea de aici şi în cealaltă.
Dacă Biserica Ortodoxă vrea să-şi iradieze mai viu prezenţa în societatea mare, nu e oare potrivit să-şi îndrepte în primul rînd atenţia, chemarea, mesajul către persoană, să stîrnească examenul de sine al individului? Creştinismul, religia în genere vorbesc mult despre comunitate, comuniune; dar acestea se construiesc pe oameni vii, pe conştiinţe treze, nu pe categoriile colectivului. Desigur, rostul Bisericii este preponderent non-mundan. Ea are în grijă destinul spiritual al persoanei credincioase. Dar acest destin se joacă nu numai „dincolo“, ci şi aici, încă de aici. Şi nu numai în spaţiul Bisericii ori în intimitatea rugii, ci şi în actele vieţii sociale. Pe urmă, chemarea la luciditate, la interogaţia de sine poate avea ecou în orice suflet, angajat sau neangajat religios. Poate fi semnificativă pentru mulţi. Pentru binele comun, nu ar fi oare folositor ca Biserica să se adreseze public fiecărei conştiinţe, fiecărui „tu“, libertăţii şi responsabilităţii lui?
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase. Cea mai recentă carte publicată e Modelul Antim, modelul Păltiniş. Cercuri de studiu şi prietenie spirituală, Humanitas, 2015.
