Caută-mă!

Relaţia cu Dumnezeu ca prietenie e una dintre cele mai răspîndite imagini ale credinţei vii. Ea nu se mulţumeşte cu un raport de tipul puterii, al schimbului interesat, cu religia normativă. În prietenie lucrează libertatea spirituală, creativitatea umană, încredinţată că divinul aşteaptă să fie căutat, întrebat, cunoscut în adîncimea sensurilor lui.

Cînd le predă la Cină miezul învăţăturii lui, Christos le spune ucenicilor: „De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate cîte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute“ (Ioan 15, 15). Îi trece de la condiţia subalternă la o condiţie colegială. Îi scoate din relaţia de tip exterior cu divinul, le deschide calea intimităţii. Coborît dinlăuntrul Dumnezeirii, le comunică fără sărăcire dialogul ei lăuntric. Tot ceea ce face la Cină, tot ce va face de acum înainte Christos slujeşte la trezirea interiorităţii umane, a acelei adîncimi în care cuvintele lui să germineze, să crească în regimul prieteniei pînă la intimitatea de dincolo de lume. Într-un anume sens, actul christic e ieşirea lui Dumnezeu din sine pentru a-şi recuceri prietenul uman. Pe care îl crease în distanţă şi asemănare faţă de sine, din lut şi din propriul suflu, instituindu-l astfel – în diferenţă şi înrudire – ca partener de dialog. Şi care părăsise dialogul… Vechiul Testament e străbătut de melancolia, cîteodată exasperată, a lui Dumnezeu faţă de indiferenţa omului. Pedepse, cataclisme, strigăte ale profeţilor, vuietul mîniei divine nu vin de la un stăpîn furios, ci de la un prieten rănit, care nu renunţă totuşi la stratagemele în­tîlnirii, la speranţa că fiinţa umană poate fi făcută să se întoarcă şi să-i răspundă. „Iată Eu o voi atrage şi o voi duce în pustiu şi voi vorbi inimii ei“ (Osea, 2, 16). 

O anecdotă hassidică spune savuros de simplu tristeţea lui Dumnezeu, abandonat de partenerul său. Un băieţel se joacă cu un altul de‑a v-aţi ascunselea. Se ascunde bine şi aşteaptă să fie căutat. Aşteaptă multă vreme în zadar, aşa că iese din ascunzătoare şi vede că celălalt plecase fără să-şi dea osteneala să intre în joc. Plîngînd, vine la bunicul său, rabbi Baruch care, aflînd necazul, izbucneşte şi el în lacrimi: „Vai, Dumnezeu spune acelaşi lucru: mă ascund, dar nimeni nu vrea să mă caute“.

Hassidismul, ramură a misticii evreieşti apărută în secolul al XVIII-lea în Europa Centrală şi de Est, din Polonia, Ucraina şi Ţările Baltice pînă în Moldova, exaltă bucuria căutării şi a întîlnirii, spontaneitatea, exuberanţa, inventivitatea relaţiei între doi intimi. E o mistică expansivă, a bunei dispoziţii, a îndrăznelii de a te crede necesar divinului. Prin experienţa ei solară, ea nu e străină de isihasmul revigorat în acele regiuni de curentul lui Paisie Velicicovschi. Toate tradiţiile cunosc această ipostază a credinţei, mai ofensivă decît simpla supunere la reguli religioase. „Familiaritatea“ cu divinul stă de partea riscului, a curajului spiritual, a transgresiunii formelor limitative. Nu se sfieşte să scandalizeze prin excesul ei suficienţa comună, să-şi rîdă de neparticiparea noastră la jocul divin. Asemenea figuri „excesive“ din Răsăritul creştin a analizat Teodor Baconschi într-o încîntător de erudită şi de fină carte: Rîsul patriarhilor .

Ascunderea, retragerea, absenţa sînt, în acest joc, momente menite să ducă mai departe, mai adînc descoperirea reciprocă. Captivaţi unul de celălalt, divinul şi umanul se apropie fără ca distanţa să fie desfiinţată, ea fiind îndemnul unei noi, nesfîrşite apropieri. Aici, nu fuziunea e modelul întîlnirii. E gratuitatea pasionată a jocului, perpetuată, intensificată tocmai de coprezenţa diferenţei şi a asemănării. E modelul prieteniei, al iubirii limpezi. Singura tristeţe stă aici în părăsirea jocului, în abandonarea partenerului.

Concepţia monoteistă, ideea Dumnezeului unu şi unic nu implică doar prestigiul, puterea, măreţia fără seamăn ale realităţii transcendente. În unitatea sa de nedespicat, în depărtarea sa de neatins, în faptul de a fi „singurul Dumnezeu“, Dumnezeu e de asemenea „singur“. Ceea ce, în anumite interpretări, are drept corolar tristeţea Lui de a fi ignorat, de a fi un theos agnostos. Într-un anume sens, insondabilul mister divin este înconjurat cu umbra tristeţii de a nu-şi comunica splendoarea şi plenitudinea. În secolul al XV-lea, un savant şi poet contemplativ persan, Djâmî, spunea că frumuseţea, orice frumuseţe nu poate îndura să rămînă necunoscută, că ea „are oroare de văl“. E o lege universală, spunea el, ca frumuseţea să tindă să se dezvăluie, să radieze, să se comunice. Dacă, de pildă, în cugetul tău apare o idee rară, preţioasă, vei fi urmărit de ea şi vei simţi imboldul firesc s-o exprimi. Divinul însuşi cuprinde, între aspectele lui, tendinţa manifestării: „frumuseţea dinaintea veşniciei a fost, prima, purtată de acest elan şi ea a răsărit din augustele regiuni ale misterului pentru a străluci în zări şi în suflete… S-a revelat în oglinda fiinţelor“. „Eram o comoară ascunsă“, spune un hadîth des valorificat de mistica sufită, „şi mi-a plăcut să fiu cunoscut. Am creat creaturile pentru ca ele să mă cunoască.“

Există, în această concepţie, un schimb de viaţă între divin şi uman important pentru fiecare dintre parteneri. Dumnezeu dă omului fiinţă; înăuntrul fiinţei sale, omul dă divinului loc de manifestare. Îi răspunde prin cunoaştere. Aceeaşi intuiţie a demnităţii umane e rostită într-un distih al lui Angelus Silesius, poet mistic german din secolul al XVII-lea. E un poem pe care Nikolai Berdiaev l-a pus ca motto al cărţii sale Sensul creaţiei şi care poate sluji drept emblemă întregii lui filozofii:

Ich weiss dass ohne mich Gott nicht ein Nu kan leben, / Werd’ ich zu nicht, Er muss von Noth den Geist auffgeben („Ştiu că de nu sînt eu, nici Domnul viaţă n-are / Iar de mă sting Îi iau şi ultima suflare“, în versiunea Ioanei Pârvulescu, care a tradus şi a adnotat filologic culegerea de poeme a lui Silesius, Călătorul heruvimic). Not, din pricina căruia Dumnezeu „e lipsit de suflare“ fără locul de epifanie care e omul, înseamnă „nevoie“ aprigă, dar şi „lipsă“, „sărăcie“, „tristeţe“, de asemenea „strîmtorare“. În lipsa inimii umane, ca receptacol al strălucirii sale, Dumnezeu se află nu numai în tristeţea singurătăţii lui. Se află „strîmtorat“, fără spaţiu de desfăşurare pentru preaplinul său. Care, din inimile umane, poate iradia în lume.

„Prietenia lui Dumnezeu“ e una dintre cele mai adecvate imagini ale credinţei vii. Aici întîietatea divinului nu e doar ontologică; El are întîietatea dorinţei. Face parte din desăvîrşirea lui elanul comunicării de sine, paradoxala „nevoie“ de celălalt.

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase. Cea mai recentă carte publicată e Modelul Antim, modelul Păltiniş. Cercuri de studiu şi prietenie spirituală, Humanitas, 2015.