O materie care te scoate din fire

Pagina „…Din polul plus“ a făcut parte din programul iniţial al revistei. Şi-a avut locul ani la rînd în paginile 10 sau 11 ale publicaţiei. Şi pe bună dreptate. Dimensiunea religioasă rămîne un dat important al omului actual – fie că ea e prezentă pe linia credinţei, pe linia culturii  sau, uneori, a anamorfozelor agresiv politice. Pe urmă, trăim într-o civilizaţie europeană hrănită masiv de tradiţia creştină. În sfîrşit, e firesc ca în societatea românească temele spirituale să aibă glas public, spaţiu de dezbatere comunitară.

Am contribuit de la început la această pagină, atrasă de verva stilistică a Dilemei, de plăcuta ei aciditate, de gustul ei pentru argument şi nuanţă. Am fost recunoscătoare pentru faptul că îmi sînt primite aici textele, care cîteodată mi se păreau cam prea aeriene faţă de situaţia complicată din terenul românesc. Sigur că a lua seama la fenomenele, mutaţiile, tensiunile, crizele din viaţa socială a religiei e necesar. Sigur că a analiza chipul pe care îl ia religia în imediatul veacului – de la credinţă şi cultură pînă la tradiţionalism, utilizare identitară şi ideologie – e îndreptăţit. Dar merită, cred, atenţie şi ceea ce face specificul vertical al dimensiunii religioase.

În fond, asta mi se pare că indică versul emblematic sub care stă pagina: că materia de care se ocupă are, desigur, o faţă vizibilă, istorică, socială, dar că axa esenţială a tematicii religioase taie perpendicular planul imediatului, străbate către o realitate de alt tip, de altă densitate. Şi că acest „pol plus“ oferă repere tari, direcţie, orientare judecăţii asupra lumii în care trăim. Privind dinspre el, imediatul şi realul în genere pot căpăta proporţii mai juste, un chip mai adevărat, ierarhie valorică. Eşti îndemnat să‑ţi schimbi privirea curentă, lipită mereu de alte evenimente ale zilei, să renunţi la pasivitatea ori conformismul cu care le înghiţi. Eşti invitat să nu mai dai culoare de absolut mărginitului, să nu-ţi mai plasezi propriile interese (individuale ori colective) în centrul lumii, să nu mai faci din ceilalţi o neînsemnată periferie. Eşti îndemnat să iei distanţă faţă de geometria particularului, „să-ţi ieşi din firea“ cotidiană. Aşa cum o sursă de lumină îşi arată puterea prin spaţiul pe care îl luminează, spunea Simone Weil într-o notaţie din Caiete, tot aşa „valoarea unei forme de viaţă religioasă sau spirituală e de apreciat prin lumina pe care o proiectează asupra lucrurilor de aici de jos“.

„…Din polul plus“ trimite la modul cum arată existenţa personală şi cea comunitară sub lumina proiectată „de foarte sus“ de o Privire care situează lucrurile în (non)perspectiva totalităţii, a universalului. Şi a libertăţii. Fiindcă ea operează acolo unde există răspuns, participare, creativitate umană, „dialog al ochilor“ între privirea umană şi această Privire polară.   

A fi atent la tematica religioasă, a reflecta la ea, a o studia ar fi de dorit aşadar să se însoţească cu o anumită „simpatie“ faţă de verticala ei. Altfel, cercetătorul riscă să niveleze subiectul de care se ocupă, să-l cazeze în categorii improprii (strict socio-culturale, istorice, psihologice), să-i rateze specificitatea calitativă, la limită să facă din el un strigoi, cum observa Leszek Kolakowski.

Mă bucur că revista reia pagina „…Din polul plus“ şi că m-a invitat să particip la ea. Voi continua să propun mici eseuri pe temele dintotdeauna, interne, ale religiei/religiilor. Nu mă voi feri să le privesc în luminile încrucişate ale diferitelor tradiţii. Pe de o parte, sub această încrucişare, faptul religios îşi poate arată mai bine relieful, cutele subtile, implicitul bogat de sens. Pe de altă parte, a pune o credinţă în dialog cu celelalte nu îi contrazice statura, care se declară capabilă de Universalul viu. Asta nu înseamnă că nu voi face referire din cînd în cînd şi la imediat, unde problemele/crizele religiosului abundă.

E poate cazul să ne întrebăm ce îndreptăţire au oameni din afara profesiunii teologice să propună – public – o reflecţie pe teme religioase. Unii ar putea susţine că ea îşi are locul în Biserică sau că se cuvine să iasă în spaţiul public numai prin vocile autorizate ale instituţiei. Oare aşa să fie?

În primul rînd, textele credinţei însele te îndeamnă, îţi cer – ţie, ca persoană – să te situezi dinaintea lor în atitudinea cercetării. Sînt construite în aşa fel încît să stîrnească căutarea personală a sensului. Îţi pun în faţă elemente simbolice care nu se lasă închise într-un singur nivel de interpretare. Te confruntă cu versiuni concordant-diferite asupra aceluiaşi eveniment axial. Noul Testament proiectează patru priviri către actul christic. Actul creaţiei se desfăşoară în două mari versiuni, pe două mari versante. Michel Dousse, specialist în comparatismul tradiţiilor monoteiste, făcea observaţia că nimic nu e „simplu“ în revelaţiile divine. Omul e îndemnat să ia în piept „problemele“ pe care Dumnezeu i le prezintă, să cîştige tot mai mult înţeles prin munca interpretării. Scripturile, spune Origen în Despre principii, au fost puse în aşa fel în pagină încît să trezească pofta de cercetare, să atragă în straturile lor de înţeles pe cei îndrăgostiţi de înţelepciunea christică, „să le dea prilejul să se deprindă în cunoaştere“.

Marile texte ale tradiţiilor religioase cer ele însele tratament hermeneutic. E convingerea primilor gînditori creştini şi nu numai a lor, ci a spiritualilor de pretutindeni.

Pe urmă, textele şi tradiţiile acestea nu rămîn doar în grija comunităţilor religioase. Fac parte din patrimoniul universal. Fac parte din depozitul umanităţii de întrebări esenţiale, de înţelepciune, de confruntare cu transcendentul. Nu ne face rău, credincioşi sau nu, să luăm act de o materie care îi solicită umanului facultăţi înalte de judecată, de cunoaştere.

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase. Cea mai recentă carte publicată e Modelul Antim, modelul Păltiniş. Cercuri de studiu şi prietenie spirituală, Humanitas, 2015.