Anemierea creştinismului?

Publicat în Dilema Veche nr. 640 din 26 mai - 2 iunie 2016
Anemierea creştinismului? jpeg

Se vorbeşte mult despre devitalizarea creştinismului în modernitatea tîrzie. Statistic vorbind, pare a fi adevărat: scade notabil numărul credincioşilor practicanţi, care merg regulat la biserică. Sociologic vorbind, pare a fi adevărat: viaţa socială nu mai e normată de principii explicit religioase. Trăim într-o lume a laicităţii, unde bisericile şi credincioşii sînt actori ai comunităţii, alături de oameni cu alte convingeri. În sfîrşit, cultural vorbind, referinţele creştine pălesc ori dispar din bagajul europeanului comun. Artele, literatura, gîndirea, istoria, propriul trecut – care i-a modelat spaţiul de civilizaţie – riscă să-i devină astfel în mare parte de neînţeles.

Totuşi, să fie aceste diminuări sociologice şi chiar culturale suficiente pentru a declara că substanţa mesajului creştin s-a anemiat? Să fie nişte parametri nonspirituali de ajuns pentru a susţine că credinţa nu mai poate vorbi europeanului actual? Oare actul lui Christos să fi avut drept scop doar instituirea unei societăţi calificate religios? Să fi repus El omul în contact cu adîncul dumnezeirii doar ca oamenii să-şi amenajeze „cu putere de sus“ viaţa în Cetate? În Evul Mediu, amintea Leszek Kolakowski („Despre ceea ce se numeşte criza creştinismului“), totul era conceput în simbolism creştin, totul era organizat în forme creştine: filozofia şi artele, calendarul şi familia, războaiele, invaziile, tortura, puterea şi structura socială. „Era Europa mai creştină atunci decît e astăzi?“ – se întreabă el. Depinde de ce înţelegem prin tăria creştinismului. Pentru Kolakowski, actul lui Christos îl eliberează pe om de un rău esenţial, iar acest rău esenţial e ura. În toate timpurile, tăria creştinismului ar fi „capacitatea de a construi o barieră împotriva urii în conştiinţa indivizilor“, de vreme ce în ruga către Tatăl nostru, cererea „iartă-ne nouă greşelile noastre“ se completează cu angajamentul „precum şi noi iertăm greşiţilor noştri“. Or, cerinţa de a renunţa la ură e la fel de dificil de împlinit în toate timpurile. A fi activ în lume, dar eliberat de egoism, de spaima/agresivitatea faţă de celălalt, de ură. Erau mai mulţi dintre aceştia în epocile premoderne decît sînt astăzi? Oricîţi ar fi existat atunci şi există astăzi – spune el –, „ei sînt sarea pămîntului, iar civilizaţia Europei ar fi un deşert fără ei.“

Aşa e. Dar a te elibera de ataşamentul faţă de ego, de acapararea adevărului în beneficiul tău şi alor tăi, de capcana urii e o cerinţă a tuturor religiilor. În fiecare religie apar fundamentalisme agresive care contrazic acest comandament. În fiecare, există oameni care se ţin departe de închidere şi ură. Există, de altfel, şi oameni fără convingeri religioase, care îşi privesc semenul neidentic fără spasmul urii, care văd în el demnitatea omenească. Important în ruga creştină e faptul că tema eliberării de ură e adresată lui Dumnezeu, că face parte din dialogul cu El, că ne cuplează la înălţimea lui universală, aşa cum se întîmplă în tematica oricărei religii.

În fond, a fi egoist nu e doar o chestiune de etică. E şi o chestiune spirituală/teologică/metafizică. A fi egoist înseamnă pînă la urmă să impui divinului propriul tău chip, cu trăsăturile tale limitative. Obligi infinita lui plenitudine să se manifeste doar sub trăsăturile confesiunii tale, ale ţinutului tău cultural. Reduci pînă la urmă credinţa la identitatea propriului grup, la materie pentru ideologii, la utilizare socială. Reţin din reflecţia lui Leszek Kolakowski – şi nu numai a lui – că tăria unei religii nu se arată în puterea ei de a genera reguli de civilizaţie, nu se măsoară cu reuşita în istorie. Desigur, o religie autentică fertilizează cultura, iradiază într-o civilizaţie. Dar asta e o consecinţă. Prim în religie e reperul ei vertical, e capacitatea de a pune persoana umană în dialog cu transcendentul viu. Alt­fel, accentul s-ar muta pe utilitatea ei în amenajarea socială. Ceea ce se mai întîmplă chiar în modernitatea tîrzie.

Părintele Scrima amintea în această privinţă cazul Spaniei lui Franco, unde candidaţii la o funcţie publică trebuiau să prezinte un certificat de la preotul parohiei, datat cu cel mult o lună în urmă, cum că sînt buni practicanţi religioşi; cazul Greciei de după război, unde „individul care nu arăta un respect sonor, conformist pentru instituţia eclezială devenea suspect.“ Religia legată aşadar de buna cetăţenie, buna cetăţenie dependentă de adeziunea declarativă la o religie. Astăzi încă, denumirea „Catedrala Mîntuirii Neamului“ menţine confuzia între popor – categorie istorică şi colectivă, care nu poate fi subiect al mîntuirii – şi „poporul Bisericii“, comunitate de persoane care tind spre mîntuire, ceea ce se întîmplă în toate bisericile lumii.

Modernitatea tîrzie a anemiat formele moştenite, socio-culturale ale creştinismului. Dar nu-i poate anemia acestuia vectorul spre zenit, impulsul ascensional, chemarea la intimitatea cu divinul.  Aş risca să spun că, pe lîngă scăderile amintite, modernitatea tîrzie poate avea chiar un rol util în discernerea a ceea ce ajunge să fie sedentarizare a credinţei. Cu mai multă vehemenţă decît Kolakowski, Kierkegaard, la sfîrşitul secolului al XIX-lea, şi Nikolai Berdiaev, la începutul secolului XX, au criticat „sociomorfismul“ religiei, conceperea creştinismului potrivit unor categorii ale logicii sociale, portretizarea lui Dumnezeu cu trăsături de stăpîn/judecător mundan.

În fond, expresiile vii ale credinţei – limbajul imnic, iconografic, teologic contemplativ, cel al experienţei spirituale – au calitatea unor forme mobilizatoare. Susţin elanul înţelegerii, transformarea de sine, atrag persoana umană spre universalul lui Dumnezeu. Paradoxul, îmbinarea văzutului cu nevăzutul, tensiunea fertilă între apofatic şi catafatic, între misterul şi manifestarea divinului, toate acestea te pornesc la drum, te dislocă din suficienţa, din staza spirituală, din „regionalismul“ spiritual. În secolul IV, un mare Părinte al Bisericii, Grigore de Nyssa, concepea credinţa ca epectază, ca elan „din început în început prin începuturi ce nu cunosc sfîrşit“. Acesta e regimul credinţei pe care ţi-l recomandă expresiile ei vii.

Referinţele creştine pălesc ori dispar din bagajul europeanului actual. Acestei inculturi spirituale e de dorit, e necesar să ne împotrivim. Fără cunoaşterea amprentei creştine, europeanul de astăzi nu şi-ar înţelege propriile valori, propria civilizaţie. Dar mai ţine de cultura spirituală şi de discernămîntul între elanul credinţei spre zenit şi reflexele ei asupra vieţii de aici. Ţine de cultura spirituală ca, cei doi termeni fiind discernuţi, să le înţelegem articularea, ferind-o de ceea ce poate ajunge convenţionalism, „sociomorfism“ al religiei.  

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase. Cea mai recentă carte publicată: Modelul Antim, modelul Păltiniş. Cercuri de studiu şi prietenie spirituală, Humanitas, 2015.

14432651257 2f5a92d0bd k jpg
Pădurea și parcul
Acolo, în pădure, realizezi că tu ești un musafir, primit acolo cu îngăduință, și că este cazul să nu rămînă urme ale trecerii tale.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
De ce urăsc statul român?
Profesorul Aurel Romilă, care a murit recent, spunea că cele mai multe dintre bolile psihice ni se trag de la societatea în care trăim.
p 19 jpg
Mizele vulgarității
O miză a vulgarității ar fi vizibilitatea, tradusă prin „rating” – și e suficient să ne uităm la rețetele emisiunilor de așa-zis divertisment de la televiziunile comerciale românești, pentru a înțelege de ce este atît de mult folosită.
p 20 Sfintul Serafim din Sarov WC jpg
Delir cu complicaţii religioase
Nu e oare de rîs scenariul fantast al „războiului sfînt” împotriva unui Occident care ar ameninţa, cu otrava lui, bastionul rus, refugiu al valorilor tradiţionale?
Theodor Pallady jpeg
Interludiu confesiv
Fetișul desacralizării a devenit atît de tiranic încît nu mai permite nici veracitatea blasfemiei sau defularea ironică.
Zizi și neantul jpeg
Setea
Siropul, de altfel, combinat cu apă de la chiuvetă, era unul din deliciile aleatorii ale copilăriei mele.
p 24 M  Plesu 2 jpg
Cu ochii-n 3,14
Cum ar fi un parteneriat al Poștei și cu HoReCa?
Zizi și neantul jpeg
Alarme, sonerii, zgomote… – din alte vremi
Aproape vii, ceasurile ne umpleau singurătățile.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
#metoo? În România?! Să fim serioși!
Nu cred că există vreo femeie, cel puțin din generația mea, care să nu fi trecut măcar o dată în viață printr-o experiență de hărțuire sexuală
p 20 N  Steinhardt jpg
N. Steinhardt despre creștinismul firesc
Creștinismul devine un regim natural al vieții, un accent care însoțește gesturile cele mai mărunte ale cotidianului.
Polul jpg
Colonialism și misionarism
Reconcilierea dintre colonialism și misiunea creștină internațională este foarte complexă.
p 24 S M  Georgescu jpg
Cu ochii-n 3,14
A ajuns acasă rîzînd, a rîs toată noaptea și nu s-a oprit nici a doua zi (joi), nimic neputîndu-i pune capăt veseliei.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
În ochii ei era dragoste, multă dragoste
Cît de repede se petrecea totul, fără să analizezi, fără să-ți pui întrebări, fără să te gîndești la un viitor, erau ca niște fire care se înșiră, apoi se deșiră, ca o lumînare care se aprinde undeva în noapte, arde întîi viu, apoi mocnit și se stinge de la sine.
Un album studiu al bisericilor transilvane jpeg
Un album-studiu al bisericilor transilvane
Textul are sobrietate ştinţifică, devotament faţă de documentarea monumentelor şi a vieţii religioase care le-a modelat şi care s-a modelat, de-a lungul timpului, în jurul verticalei lor.
Theodor Pallady jpeg
Tiparul și Cartea cărților
Nu știu să se fi publicat la noi, pînă acum, o asemenea panoramă a edițiilor tipărite ale Sfintei Scripturi de pe orice meridian și în mai toate limbile cunoscute.
Zizi și neantul jpeg
În mulțime
Oamenii prezenți erau animați de entuziasm, dar de unul mai blînd, mai difuz.
Visez parcaje subterane jpeg
Visez parcaje subterane
Locuitorii la bloc ar trebui să-și privească cartierul ca pe propria curte și să lase mașinile la bulevarde, pentru a se bucura de natură.
Cu ochii n 3,14 jpeg
Cu ochii-n 3,14
Un bărbat de 60 de ani a mers la dentist pentru o plombă și a ajuns la urgență direct în operație, pentru că a înghițit capul frezei care-i scormonea dintele.
Oh salvie levănțică iasomie trandafir jpeg
Oh salvie levănțică iasomie trandafir
La început, l-am întîlnit pe Mircea Anghelescu ca profesor, în Amfiteatrul „Bălcescu“.
Zizi și neantul jpeg
Din mers, „mici” bucurii
Bucuria trece dincolo de tine și o-mpărtășești, involuntar în general, și celorlalți.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Privirea lui Chateaubriand
Memoriile au fost proiectate – cum altfel? – pentru posteritate, dar ca o voce de dincolo de mormînt.
Filosofie și muzică  Gabriel Marcel jpeg
Filosofie și muzică. Gabriel Marcel
Muzica este așadar, în mod primordial, nu un obiect al gîndirii, ci un mod al ei.
Cu ochii n 3,14 jpeg
Cu ochii-n 3,14
...mai mulți americani au murit înecați cu lăptuci decît mușcați de șerpi și de crocodili, combinat.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Speranța moare ultima?
Mereu m-am întrebat dacă speranța care poate aduce cu sine un soi de idealism în a privi lucrurile din jurul tău folosește într-adevăr la ceva.

Adevarul.ro

image
Implicaţiile distrugerii crucişătorului Moskva, nava amiral a flotei ruse la Marea Neagră | adevarul.ro
Atacul asupra crucisatorului Moskva", nava-amiral a flotei ruse la Marea Neagra, are valoare simbolica si militara, spune profesorul Michael Petersen, citat de BBC. Nava ...
image
Topul celor mai valoroase monumente istorice lăsate în ruină. De ce nimeni nu le-a îngrijit VIDEO | adevarul.ro
O multime de monumente istorice faimoase din judetul Hunedoara nu au mai fost ingrijite si restaurate de mai multe decenii.

HIstoria.ro

image
Victimele stalinismului, investigate de un medic român incoruptibil
lexandru Birkle a participat la investigarea gropilor comune cu victimele stalinismului, găsite de administraţia germană a Ucrainei în orașul Viniţa, precum și în localitatea Tătarca de lângă Odessa.
image
Una dintre cele mai crude și spectaculoase metode de execuție
Călcarea sau strivirea de către un elefant este o metodă de execuție sau de tortură mai puțin cunoscută de-a lungul istoriei, deși a fost practicată până în secolul al XIX-lea.
image
Graffiti: artă sau vandalism?
De-a lungul istoriei sale zbuciumate, acest gen artistic a reprezentat mereu un subiect fierbinte, pus la zid și supus dezbaterilor din societate. Este bun sau rău graffiti-ul?