Studii şi credinţă

Publicat în Dilema Veche nr. 419 din 23-29 februarie 2012
Studii şi credinţă jpeg

E oare nepotrivit ca intelectualul să se comporte în credinţă ca intelectual? E inutil să-şi păstreze în acest domeniu profilul specific sau măcar ideal: pofta de a înţelege, îndeletnicirea cu ideile, informaţia riguroasă, obişnuinţa judecăţii critice, sensibilitatea faţă de nuanţe şi de niveluri de interpretare pentru orice temă de care se apropie? Nu mă refer la munca savantă, cu rezultate impunătoare în apologia şi sistematizarea unei doctrine religioase sau în studiul religiilor. În acest efort, toată lumea e de acord că raţiunea cercetătoare îşi are din plin rostul. Întrebarea mea priveşte chiar experienţa credinţei, chemarea reciprocă pe care şi-o adresează divinul şi umanul. Îşi pierd rostul aici calităţile intelectualului: disciplina gîndului, dorinţa de a pătrunde pe cont propriu într-o problemă, de a o întoarce pe toate feţele, de a pune o lumină nouă asupra ei? E oare îndreptăţit intelectualul să-şi păstreze în actul credinţei croiala de intelectual? 

În epocile premoderne, întrebarea ar fi fost întrucîtva caraghioasă. Intelectualul îşi făcea munca în cadru religios, se angaja cu priceperea lui într-o tematică a realului complet, era într-un fel sau altul interpelat de transcendent. Pentru Grigore de Nazianz, în secolul al IV-lea, interdicţia de a preda cultura înaltă, cu care împăratul Iulian îi lovise pe creştini, era jignitoare. Li se refuza astfel statutul de om bine şlefuit, la care se simţea îndreptăţit orice membru al elitei din lumea romană. Un secol şi mai bine înainte, Clement Alexandrinul, care a vorbit cu înflăcărare despre „adevăratul gnostic“, socotea că studiul oferă „merinde pentru contemplaţie“ (Strom. VII, 13, 83). În scrierile lui Clement, lui Origen, lui Grigore de Nyssa, cercetătorii nu pot decide dacă e vorba despre relatarea unei experienţe spirituale sau despre o doctrină mistică – în sensul de discurs teoretic – într-atît sînt de întrepătrunse pathosul înaintării infinite şi subtila ei tematizare. Cînd, în Omul nobil, Meister Eckhart ajunge să invoce, cu tonul autenticităţii, străbaterea sufletului către Unul, chiar şi atunci se comportă ca intelectual cu reflexe analitice. Chiar şi atunci polemizează cu alţi doctori pe tema deosebirii scolastice între visio simplex et nuda şi visio reflexa. Desigur, cunoaşterea ultimă înseamnă, pentru el, „lăsare“ a intelectului; e unificare dincolo de orice dualitate cu divinul, visio nuda. Dar în jurul acestei culmi, intelectul şi raţiunea îşi fac din plin munca: pentru a pregăti saltul decisiv, pentru a pune în conştiinţă şi în cuvînt cunoaşterea de dincolo de cunoaştere, visio reflexa. Din teritoriul viziunii simple – spune Eckhart –, omul nobil „trebuie apoi să «întoarcă», adică să ştie şi să cunoască faptul că ştie şi cunoaşte ceva despre Dumnezeu“.

În modernitatea tîrzie

Întrebarea nu mai sună chiar nelalocul ei în modernitatea tîrzie. Pe de o parte, numeroşi intelectuali insistă să despartă investigaţia raţională de comerţul cu credinţa. Ei socotesc că aparatul nostru de gîndire nu e făcut să funcţioneze în priză cu misterul divin şi, de aceea, se impune ca în credinţă să te învesteşti cu sensibilitatea – privată – a sufletului, cu respectul faţă de cult, cu argumentul binefacerilor morale, sociale, culturale aduse de religie. Pe de altă parte, Bisericile nu se prea dau în vînt după nişte oameni care tot pun şi îşi pun întrebări, care tot mută lucrurile din loc şi le problematizează, aşteptînd ca tradiţia să-şi dea sensurile vii într-un limbaj al timpului de faţă. Astfel fiind, nu stingheresc ei confortul evlaviei satisfăcute de ea însăşi? Nu contestă ei discursul repetitiv şi glorificator în materie de tradiţie? Teodor Baconsky nota, la un moment dat, cît de marginalizaţi de instituţia oficială sînt aceşti „stînjenitori“: reflecţiile lor privind starea actuală a Bisericii şi responsabilităţile ei sînt trecute automat la rubrica „atacuri“ împotriva credinţei. Leszek Kolakowski susţinea că, datorită înclinaţiei lor spre analiză, adîncire a sensului, perfecţionare, intelectualii ajung într-adevăr să transforme tematica pe care se aplică. Dar, spunea el, fără intelectuali, o instituţie religioasă nu rămîne vie, se fosilizează. Puternică ori prăfuită, ea devine flască faţă de provocările actualităţii. Nu mai e în stare să le judece şi să le asume decît din punctul de vedere al trecutului. Pentru părintele Andrei Scrima, mitizarea trecutului şi a pietăţii populare comporta un risc mai adînc: anume o credinţă pîndită de platitudine, uitare aşternută peste calea de cunoaştere de-a lungul căreia Dumnezeu te atrage spre sine. 

„Nu e cazul – spunea el – să ne facem iluzii pretinzînd că folclorul, geniul popular, credinţa populară le mai salvează memoria şcea a structurilor simbolice prin care se indică dinamica transfiguratoare a credinţeiţ. Credinţa populară le pierde rapid, e prima care le pierde. De acum înainte trebuie să treci prin cunoaştere ca să mai poţi păstra conţinutul credinţei. Nu mă refer desigur la ortopraxie, ci la credinţă în conţinutul ei de sens, de viaţă mereu, nesfîrşit amplificat.“
Desigur, credinţa se adresează prin definiţie tuturor. Şi, pe de altă parte, ţinta ei e unică: să formeze omul întreg, străluminat de divin. Dar dacă are cuprindere universală, ea nu e nicidecum uniformizantă. Dacă ţinta ei e unică, credinţa nu impune tuturor o cale standard, un portret normativ al credinciosului. În teritoriul ei, fiecare tip uman îşi găseşte un drum şi fiecare facultate umană e valorificată. Cea a înţelegerii, precum şi cea a faptei. Caritatea, alături de claritatea gîndului pornit pe urmele lui Dumnezeu. Intelectualul, obişnuit cu studiul şi bibliografia amplă, cu distanţa interogativă faţă de obiectul cercetării sau al pasiunii sale, cu vînarea trudnică a sensului, nu stă, în cîmpul credinţei, nici mai bine, nici mai rău decît stă cel care mizează pe acţiune socială ori pe respectul scrupulos al regulilor religioase. Stă doar diferit. Dar stă şi el, cu responsabilităţi şi riscuri specifice, în acelaşi orizont al Unului. Poate că exigenţa credinţei e, în cazul lui, chiar mai directă, mai apăsată, de vreme ce ceea ce se oferă în credinţă este a-l cunoaşte pe Dumnezeu şi pe Cel pe care El l-a trimis (Ioan 17, 3). 

O cunoaştere salvatoare

În fond, una dintre imaginile emblematice ale credinţei este cea a grupului de discipoli absorbiţi de cuvintele Revelatorului sau ale maestrului. În mai toate tradiţiile, relaţia cu divinul este concepută, printre altele, ca un efort de învăţare, de studiu, de cercetare a unui sens care să te pătrundă şi să te capteze în dinamica lui. Apropiaţii lui Iisus sînt nişte „învăţăcei“ în jurul Învăţătorului lor. În marele cuvînt de la Cină, din Evanghelia după Ioan, ceea ce le comunică Iisus e tocmai o cunoaştere salvatoare. De-a lungul a patru capitole dense, el le formează cu insistenţă minţile pentru a o primi. Îi dislocă din întrebările comune, din raţionamentele lor plane. Îi obişnuieşte cu gîndirea paradoxală, cu saltul cognitiv către locul din care El a coborît. Îi avertizează că această cunoaştere e nesfîrşită, că Duhul va amplifica în ei înţelegerea pe care acum Christos o trezeşte, în care el îi conduce.  La frontiera poroasă între ortodoxie şi gnosticism, Evanghelia după Toma e dialog pur între Iisus şi discipoli, demers de cunoaştere, pătrundere în ascunsul unor cuvinte venite din originea absolută. În primele secole creştine, „grupurile de studiu“ din jurul unor hermeneuţi inspiraţi erau spaţii incandescente de credinţă. Erau medii unde se învăţa cu pasiune cum să-ţi trăieşti umanitatea completă, pe urmele lui Christos. De altfel, necreştini şi creştini, numeroşi intelectuali ai Antichităţii tîrzii luau cu asalt absolutul, erau cu ochii aţintiţi spre el. Fie că erau călăuziţi de revelaţie sau de o metodă filozofică, mai toţi dădeau dovadă – spunea Peter Brown – de „ferocitate metafizică“: pentru ei, era o ruşine să nu cunoască destinul complet al sufletului lor, să ignore calea către principiile ultime, să nu se angajeze pe această cale. În jurul lui Origen, lui Valentin, lui Plotin şi atîtor altora, cercurile de studiu erau, după acelaşi Peter Brown, „centralele electrice“ ale unei lumi în cercetare ferventă a realităţii ultime. Ştim de la Pierre Hadot ce însemna filozofia de la începuturile sale şi pînă în acea perioadă: învăţătură trăită, transformare de sine, exerciţiu spiritual într-un mediu de colegialitate, dezbatere şi studiu, animat de un maestru. Fie că e vorba de cazuri reale sau de un model vehiculat de literatura spirituală, tema treptelor de formare ce aspirau să transforme omul într-o fiinţă-cunoaştere, o „fiinţă de lumină“ era foarte răspîndită în acele veacuri. În secolul al III-lea, Clement Alexandrinul proiectează un triptic al înaintării creştine: Logosul divin asumă întîi rolul de „pedagog“, îndrumîndu-i pe catehumeni (Protrepticul) pînă la starea de credincioşi, membri ai Bisericii (Pedagogul). Deşi a încheiat doar aceste două scrieri, Clement avea în vedere o a treia treaptă, cea în care Christos, ca maestru (didaskalos), îi conduce pe credincioşi spre gnoză sau theoria, spre contemplarea lucrurilor divine. Recurgînd la această gradaţie – remarcă Henri-Irénée Marrou –, Clement nu face decît să transpună în viaţa credinţei modelul învăţării folosit în şcolile de filozofie din perioada elenistică şi romană. De la autori creştini timpurii pînă la monahismul medieval, nu a fost oare înfăţişată credinţa drept o „filozofie“ în sensul antic al termenului, drept „adevărata filozofie“: cale de formare a sinelui întemeiată pe revelaţie, urmare a Logosului pe calea cunoaşterii lui Dumnezeu?

Se poate merge pe această cale în simplitatea inimii sau cu rigoare ascetică, dar, ca îndeletnicire specifică, ca preocupare de căpetenie, cunoaşterea e treaba intelectualului. Şi aşa fiind, el are de articulat cunoaşterea ca meserie şi cunoaşterea ca drum spre sinele adînc şi spre divin. Dacă le desparte, el poate fi un intelectual şi, în paralel, un credincios, dar riscă să nu aibă un intelect credincios. 

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase şi doctor în filozofie. Cele mai recente cărţi publicate sînt Nicolas de Cues ou l’autre modernité (L’Harmattan, 2010) şi Stilul religiei în modernitatea tîrzie, Polirom, 2011.

Cea mai bună parte din noi jpeg
Prietenia între femei – un mit?
Marile bucurii și marile tristeți le cam ducem de unii singuri.
Zizi și neantul jpeg
Zăpadă și săpuneală
Săpuneala era, negreșit, un mini-ritual pre-sexual.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Diete și cîteva gînduri despre nutriție
● Orice dietă implică renunțarea la alcool. Eu nu beau decît vin, dar e bună și o bere. Pînă aici! Nu vreau să fiu un om slab, sănătos, dar trist.
E cool să postești jpeg
Cînd aduci munca acasă
Există, bineînțeles, avantaje clare ale muncii de acasă. Și pentru angajați, și pentru angajatori.
p 20 Kierkegaar WC jpg
Maestrul Kierkegaard
Într-o anumită împrejurare, Wittgenstein a observat: „Un gînditor religios onest este ca un funambul.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Ineditele lui Eliade
E un eveniment care, sper, i-ar fi plăcut lui Eliade, pentru că e o confirmare a importanței arhivei pe care o evoca recurent, aproape obsesiv, în jurnalele sale, știind ce a lăsat în ea.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Dialog între un tată și un fiu (la vîrsta inocenței), în autobuz. Tatăl: „Merg să-i iau lu’ mami ceva.“ Fiul: „Ce?“ Tatăl: „Niște cizme.“ Fiul: „De ce?“ Tatăl: „Nu, că nu găsesc.“ Memorabil. (D. S.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Cînd v-ați simțit singuri ultima dată?
Te poți simți însingurat într-o mare de oameni, dacă relațiile cu ei nu sînt potrivite.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cum se pleca în State în anii ’90?
Astfel, exemplele pot continua, căci românul, odată ajuns cetăţean american, face tot posibilul să-şi uite limba şi obiceiurile, dar năravurile şi le păstrează.
E cool să postești jpeg
Vînzătorul nostru, stăpînul nostru
Rămîne însă o întrebare: politețea, grija, respectul sînt oare condiționate de bani sau derivă din calitatea umană?
p 20 jpg
Incultură religioasă şi incultură universitară
Numeroasele miniaturi ilustrative preiau, alături de modele musulmane, imagistică de tip budist chinez şi creştin bizantin.
Theodor Pallady jpeg
Un iluminist evreu în Țara Românească
Cronica relațiilor dintre români și evrei a fost uneori armonioasă, alteori convulsivă și tragică, în funcție de contexte sociale, dinamici ideologice și evoluții geopolitice inevitabil fluctuante.
index jpeg 3 webp
Cîtă nefericire în urbea lui Bucur!
La noi, aici, în București și în anul de grație 2023, sub ce pictăm oamenii sfîșiați, absurd, de haite, pe cîmpurile năpădite de buruieni ale unui oraș care agonizează fără să o știe?
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Cehoaica Vera Czernak n-a mai suportat infidelitățile soțului ei, așa că într-o zi a decis să se arunce de la balcon. A căzut exact peste soțul ei care tocmai se întorcea acasă. El a murit, ea a supraviețuit.
Cea mai bună parte din noi jpeg
„Ei fac din noapte ziuă ş-a zilei ochi închid”
După ce vorbeam, mă culcam la loc. Nu i-am zis niciodată, dar se pare că știa. Mai tare decît cronotipul (și decît majoritatea lucrurilor) rămîne iubirea, se pare.
Zizi și neantul jpeg
Dimineți de iarnă
Mă făcea să simt că pămîntul nu-mi fuge de sub picioare. Că lucrurile pot avea sens și pot fi la locurile lor.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
La munca de jos
Oare n-ar trebui, la vîrsta lor, să plece în niște excursii ca să vadă lumea, să-și cumpere autorulote cum fac pensionarii din Germania, să-și petreacă revelioanele prin insule cu o climă mai blîndă?
E cool să postești jpeg
Bătaia e ruptă de rai – chipuri ale răului
Grăitoare pentru acest comportament defensiv este, de altfel, și zicala românească „Bătaia e ruptă din rai”, în fapt, o legitimare a violenței.
p 20 WC jpg
Democrația și Biserica în secolul XXI
Așa cum participarea demos-ului la viața cetății e însăși democrația, participarea laicatului la viața Bisericii e însuși creștinismul.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Benedict al XVI-lea
Aproape intactă mi-a rămas, după zece ani, amintirea ultimei slujbe pe care a prezidat-o la San Pietro, în Miercurea Cenușii.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
La știrile TV, imagini dintr-un supermarket și apoi opinia unei fete de la carne, despre cum mai merge vînzarea acum, după ce s-a încheiat iureșul sărbătorilor: „E foarte scăzută un picuț“. (D. S.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Comoara e pretutindeni
Încerc să împing frica mult în fundul rucsacului, undeva între sacul de dormit și polarul de rezervă, amintindu-mi că o să fie vocală, dar n-o s-o las să conducă.
Zizi și neantul jpeg
Tache și cenușiul
Interesant e că pînă și în amintitrile mele culoarea paltonului său a rămas incertă: uneori mi-l amintesc gri, alteori negru.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cabana Caraiman
Nicăieri nu am simțit un munte mai sălbatic decît la cabana Caraiman, simți hăul, abruptul, aproape de tine țopăie caprele negre.

Adevarul.ro

image
Ger de crapă pietrele în România: temperaturile de coșmar care se anunță. Cât ține episodul de vreme rea
Vremea rea pune stăpânire pe aproape toate regiunile. Va continua să ningă la munte, iar temperaturile vor scădea accentuat. Gerul ne va chinui toată săptămâna viitoare.
image
Închisoare pe viață pentru un român care a ucis o femeie pentru a-i lua averea. Cum s-a filmat în casa victimei
Mohammed El-Abboud, cetățean român în vârstă de 28 de ani, și Kusai Al-Jundi, cetățean sirian, în vârstă de 25 de ani, au păcălit-o pe Louise Kam, să semneze documente de împuternicire care, credeau ei, le-ar fi permis să controleze averea de milioane de euro a acesteia.
image
„Mirciulică“, filmul cu Mircea Bravo, locul 1 pe Netflix. Cât profit a făcut în cinema. „A trebuit să folosim înjurături“ VIDEO
La doar o zi de la lansarea pe platforma de streaming, comedia este deja preferata telespectatorilor din România.

HIstoria.ro

image
Sfârșitul Bătăliei de la Stalingrad: Capitularea mareșalului Paulus
În timpul nopții de 30 spre 31 ianuarie 1943, Brigada 38 Motorizată, având atașate companiile de geniu, a încercuit zona din jurul Pieței Eroilor Căzuți și magazinul Univermag, întrerupând legăturile telefonice dintre comandamentul mareșalului Friedrich Paulus și unitățile subordonate.
image
Originea familiei Caragiale. Recuperarea unei istorii autentice
„Ce tot spui, măi? Străbunicul tău a fost bucătar arnăut, plăcintar! Purta tava pe cap. De-aia sunt eu turtit în creștet!”, astfel îl apostrofa marele Caragiale pe fiul său Mateiu, încercând să-i tempereze fumurile aristocratice și obsesiile fantasmagoric-nobiliare de care acesta era bântuit.
image
Detalii din viața a 3 mari actori cu origini românești / VIDEO
Detalii din viața a 3 mari actori cu origini românești