Inefabil şi violenţă la începuturile creştinătăţii
De mai bine de un deceniu încoace, literatura patristică a revenit, în România, pe piaţa studiilor religioase, a ideilor, a culturii.
Specialişti, mai cu seamă tineri legaţi de mediul universitar occidental, şi editori de prestigiu oferă publicului textele Părinţilor Bisericii aşezate într-o ramă academică largă, erudită, alcătuită din ce e mai recent în materie de cercetare a gîndirii religioase. Ea asigură o bună intrare în text: îl situează în peisajul intelectual şi socio-politic al epocii sale, indică ce bătălii ale teologiei şi ale puterii l-au iscat, ce nervuri a trasat el în noua paradigmă creştină care, din secolul al IV-lea, începe să modeleze lumea europeană. În loc de o scriere a cărei densitate ne-a devenit străină, tocită de întrebuinţări pioase ori apologetice, întîlnim un chip bine restituit al textului, adnotat, deseori bilingv; ni se oferă ţesătura temelor şi a influenţelor care îl străbat, indicaţii de vocabular, stil şi simbolistică, eventual o istorie a interpretărilor, de la cele vechi la întrebările cu care vine în faţa lui timpul de azi. Textul reintră cu alte forţe în cultura noastră, devine un personaj pe care îl putem vizita în adîncimea istoriei lui, care stîrneşte noi dialoguri şi lecturi. Asemenea texte publică Deisis (printre altele, admirabilele scrieri ale lui Simeon Noul Teolog sau Isaac Sirul, admirabil introduse de Ioan I. Ică), Humanitas (mai ales scrierile lui Augustin), Polirom, în special în colecţiile „Tradiţia creştină“ şi „Biblioteca medievală“.
Pe lîngă construcţia teologică în sine, unele dintre aceste texte aduc pînă la noi vuietul luptelor pe care un creştinism al diversităţii, plin de căutări inventive şi tensiuni, le-a dat pentru cer, dar şi pentru pămînt. Alături de sensurile spirituale propriu-zise, ele ne vorbesc despre violenţa intelectuală (şi politică adeseori) cu care oamenii s-au înfruntat pentru a stabili hărţile transcendenţei.
Un asemenea text e prima dintre scrierile lui Grigore de Nyssa, Împotriva lui Eunomie (ediţie bilingvă, traducere şi note de Ovidiu Sferlea, studiu introductiv de Mihail Neamţu, ediţie îngrijită de Adrian Muraru, Polirom, 2010). Dintr-o familie de nobili şi mari latifundiari ai Capadociei (centrul Turciei de azi), educat potrivit culturii înalte a vremii – cea elenistică, de la filozofie la retorică –, Grigore este alături de fratele său Vasile şi de prietenul lor, celălalt Grigore, toţi trei episcopi, de Nyssa, de Cezareea Capadociei şi de Nazianz, unul dintre intelectualii care au configurat chipul teologic al creştinismului la sfîrşitul secolului al IV-lea. Din secolul anterior, el moşteneşte de la Origen tema cunoaşterii transformatoare, care, de-a lungul unor trepte nesfîrşite, face fiinţa capabilă de infinitul divin, îi rafinează simţurile spirituale cu care gustă savorile Întunericului luminos. Din acelaşi secol, „un secol al platonismului debordant“, se trage limbajul filozofic dominant al epocii, cel al lui Plotin, pe care Grigore îl pune în contact cu antinomiile explozive ale revelaţiei creştine. Filozofia, teologia şi mistica cea mai îndrăzneaţă – purtată de elanul „beţiei treze“ – se îmbină la Grigore pentru a scruta – printr-o cunoaştere trăită, entuziastă – misterul, totodată inaccesibil şi infinit participabil, al divinului treimic.
Scrierile împotriva lui Eunomie nu privesc totuşi experienţa spirituală. Ele fac parte din lupta doctrinară, pornită la începutul secolului al IV-lea şi reluată la sfîrşitul lui, împotriva unui raţionalism care, aplicîndu-se asupra revelaţiei, risca să desfiinţeze paradoxul Unului respirînd în trei Persoane, să reducă viaţa intra-divină la categorii prea naturale, să-i impună o logică fără ruptură de nivel. La Sinodul de la Niceea, în 325, raţionalismul care făcea din Fiul lui Dumnezeu o persoană secundă ca natură faţă de Tatăl, purtase numele de Arie. Acum, cînd Vasile şi Grigore, alături de alţi „neo-niceeni“, reluaseră ofensiva pentru misterul divin, de neredus la structuri prin care raţiunea curentă să-l explice şi să-l stăpînească, adversarul emblematic se chema Eunomie, episcop ca şi ei. Scrierile celor doi fraţi nu sînt decît un episod din multele înfruntări doctrinare ale vremii; ţin de plaja plină de varietate a tematizărilor teologice, de clocotul intelectual stîrnit în acea epocă de datul nelumesc al revelaţiei. În studiul introductiv – foarte solid, sprijinit pe o bibliografie întinsă, mai ales anglo-saxonă, expunînd mizele teologice, problemele de epistemologie, aspectele ecleziale şi politice ale disputei, ca şi „temperamentele“ culturale ale adversarilor – Mihail Neamţu aminteşte, foarte nimerit, că, în linie platoniciană, această înfruntare constituia pentru participanţi o „genuină căutare a adevărului“.
Totuşi, chiar dinainte de transformarea creştinismului în religie oficială, începuse să se considere că adevărul creştin trebuie să aibă o unică formulare, să adopte chipul autoritar al unei legi, similar cu cel al legilor care conduceau Imperiul pe cale de a se creştina. În cartea sa despre Origen, Henri Crouzel aminteşte această solidificare a adevărului ca una din pricinile care au dus la condamnarea admirabilului alexandrin, a cărui cercetare era prea liberă, prea îndrăzneaţă în ipoteze, prea rafinat multiplă. Ioan I. Ică, în excelentul studiu introductiv la acel volum, vorbeşte despre atmosfera disciplinară, despre „exasperarea logicii binare“ corectitudine-excluziune, care, de la sfîrşitul secolului al III-lea, au pîndit pentru multe secole domeniul teologiei.
Revenind la disputa noastră, atît partida ariană cît şi cea niceeană şi-au legat eforturile de puterea imperială: cu sprijin temporal, poziţia lor teologică putea deveni adevărul dogmatic al întregii creştinătăţi; împăratului, această dogmă îi asigura un instrument de unificare, mentală şi politică, a imperiului. Dar dezbaterea teologică nu se împletea doar cu gesturile puterii, ea prelua ceva din stilul competiţiilor pentru putere. Poziţia celuilalt nu trebuia doar combătută, ci învinsă, expulzată. Retorica, alături de buna echipare filozofică nu slujea doar argumentării calme, persuasive. Ele erau şi arme de atac, dispozitive de desfiinţare a adversarului teologic. Cu un astfel de discurs „polemic“ se deschide primul tratat, unde, făcînd o istorie a conflictului doctrinar, Grigore de Nyssa îşi înfăţişează demersul drept continuare a efortului întreprins de mult admiratul său frate. Dar ce procedee retorice tari foloseşte distinsul contemplativ! Ce contrast greu între figura maximal exaltată a fratelui şi portretul dizolvant făcut lui Eunomie. Obîrşie umilă, condiţie (şi cultură) de barbar sau sclav, fire de pişicher, trăind din expediente, căţărîndu-se prin linguşire şi înşelăciune la meşteşugul de (pseudo)mistagog, nimic nu cruţă Grigore pentru a-şi încondeia adversarul. Nici măcar numărul de pagini unde, spunînd că nu merită să întîrzie asupra subiectului, îl tot amplifică. Înainte de a-şi desfăşura argumentaţia riguroasă, vastă, subtilă, în sprijinul ideii că nu poate exista proporţie între finit şi infinit, înainte de a trata substanţa teologică în dezbatere, Grigore ne serveşte o porţie copioasă de argument ad hominem. El nu face desigur decît să recurgă la tehnica polemică uzuală. Pe deasupra, în acea epocă se considera că, omul fiind un tot, eroarea intelectuală are strînse legături cu lipsa de virtute, cu carenţe umane de tot felul.
Totuşi, Peter Brown (Trupul şi societatea) susţine că bărbaţii teologi, precum Vasile şi Grigore, simţeau foarte bine cît echivoc, cîtă impuritate se amesteca în reţeta carierei lor publice, în competiţiile teologico-politice pe care le purtau. Faţă de luptele din cetate, aşezarea monastică a surorii lor Macrina îi apărea lui Grigore drept locul/starea unei contemplaţii neamestecate, limpezi. Dar între retragerile contemplative pe proprietăţile din Capadocia şi luptele teologice acerbe care vizau Constantinopolul, nu ne apropiem oare mai bine de „carnea“ unei epoci? Nu simţim pasiunea şi pasiunile, uneori ambigue, uneori brutale, foarte vii, ale luptelor ei pentru inefabil?
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase şi doctor în filozofie. Cele mai recente cărţi publicate sînt Europa şi întîlnirea religiilor (Polirom, 2005) şi Jurnal de inactualităţi (Paideia, 2005).
