Despărțirea de maestrul spiritual?

Cînd nu aţipeşte în convenţie ori suficienţă, relaţia maestru – discipol e una dintre cele mai intense experienţe omeneşti. O dovedesc extremele pe care le poate atinge: ataşament pasionat şi traumă a rupturii, fidelitate neştirbită, dar şi rivalitate aspră între îndrumător şi învăţăcelul emancipat, intimitate hrănitoare şi melancolie acută a depărtării. E vorba de fiecare dată despre „minunea transmiterii“, spune George Steiner care, în Lessons of the Masters (2003, Despre discipolat, Editura Compania, 2005; Maeştri şi discipoli, Humanitas, 2011), vizitează cu aleasă pricepere o sumedenie de cazuri din cultura occidentală pentru a încerca să organizeze uimirea în faţa fenomenului predării. Rădăcinile acestui fenomen, structurile, ca şi o mare parte din realitatea lui sînt de natură religioasă. Iată de ce Steiner evocă adesea tradiţiile monoteiste, ca pe un fundal pentru situaţiile de transmitere laică (filozofică, ştiinţifică, artistică) pe care le analizează. 

Dar, în cazul transmiterii religioase sau, mai larg, spirituale, ce transmite maestrul discipolului său? Cînd e vorba despre o cale de cunoaştere care transformă fiinţa întreagă a călătorului, tinzînd să îl asimileze ţintei infinite a drumului, cum se petrec lucrurile? Ce predă îndrumătorul celui îndrumat? Steiner, alături de atîţia alţii, o spune limpede: nu atît o învăţătură, cît împlinirea ei vie; nu în primul rînd o doctrină, cît itineranţa însăşi a maestrului, spectacolul unui om aflat pe cale. Aşadar, nu un depozit, ci un exemplu de urmat. „Predarea exemplară înseamnă actualizare şi poate fi mută... Socrate şi sfinţii predau prin însăşi existenţa lor.“ 

Porphyrios, de pildă, nu a socotit că e de ajuns să editeze tratatele maestrului său. A scris o Viaţă a lui Plotin care ne restituie seninătatea ardentă a unui unificat în drum spre Unu. Tot de acolo aflăm negraba lui Plotin de a pune în scris o cercetare vie, care îmbina inspiraţia fulgurantă a maestrului cu obiceiul de a porni de la problemele puse de discipoli. În Trupul şi societatea, Peter Brown evocă cercurile de studiu din primele veacuri creştine şi intensitatea căutării spirituale care îi lega pe ucenici de învăţătorul lor. Ceea ce îi captiva pe apropiaţii lui Origen şi pe intelectualii creştini din secolele următoare „a fost nu atît învăţătura lui, oricît de înviorătoare şi de multe ori tulburătoare era ea“, spune Brown, ci viaţa alexandrinului, dedicată cu o neomenească cristalinitate ascultării Logosului, „felul în care Origen, ca exeget şi îndrumător spiritual, prezentase viaţa unui învăţător creştin ca fiind suspendată deasupra timpului şi a spaţiului... De la bun început, mesajul lui Origen fusese categoric şi plin de credinţă personală: Vă rog fierbinte pe toţi: preschimbaţi-vă. Luaţi această hotărîre, de a vedea că în voi există o capacitate de a vă preschimba.“ 

Aşa stînd lucrurile, în ce raport se află discipolul faţă de maestrul său? Sigur că cel din urmă are faţă de cel dintîi o superioritate amplu recunoscută, că el lucrează asupra discipolului ca asupra unei materii prime, supuse, plastice, ascultătoare. Sigur că prin clarviziune, experienţă, diakrisis (capacitatea de deosebire a duhurilor) îl modelează, îl limpezeşte, îl conduce pe ucenic. Sigur că îi poate preda acestuia o învăţătură, o doctrină, o metodă. Totuşi, nu postura de dominus face din el un maestru. Ceea ce face din el un maestru este intensitatea cu care asumă el însuşi postura ucenicului faţă de Logosul divin; este priceperea lui de călător spre/împreună cu ţinta infinită. Aceasta e excelenţa maestrului spiritual: realizarea superioară a condiţiei de ucenic şi călător. Ceea ce oferă el în primul rînd este un model viu de preschimbare. În pustia egipteană (Pateric, Avva Pimen, 173) nişte învăţăcei în ale ascezei cer mai marelui lor să le dea reguli şi porunci, să-şi exercite aşadar autoritatea normativă, să le predea o reţetă. Cel somat îl consultă pe Avva Pimen, care îi răspunde: „Nu, fă tu întîi ce ai de făcut şi, dacă ei vor să trăiască, vor vedea şi vor face şi ei... fii pentru ei pildă, nu legiuitor“. 

Ce este un exeget teologal ca Origen altceva decît un „vînător“ aflat pe pistele sensului christic, un urmăritor al urmelor lăsate de Logos în textele sacre? Ce descrie Grigore de Nyssa în Viaţa lui Moise şi în Tîlcuire la Cîntarea Cîntărilor altceva decît traseul spiritual nesfîrşit, „mişcarea stabilă“ a călătorului atras de „spinarea“ divinului? Itineranţa învăţătorului pe urmele lui Christos o urmăreau discipolii în cercurile de studiu ale primelor secole, nu centralitatea impozantă a maestrului. Învăţătorul spiritual poate fi un „îndrumător“ pentru că se află, primul, antrenat în dinamica drumului. De aceea face sensibilă, evidentă, mobilizatoare această dinamică în faţa discipolilor săi. El poate deveni un exemplum în calitate de învăţăcel-învăţător, de itinerant-îndrumător. În el, ucenicii află modelul adus la incandescenţă al unei traiectorii pe care le rămîne să o realizeze, fiecare, în propria lor variantă. Actul dinamic al cunoaşterii şi abia apoi conţinutul ei este ceea ce predă învăţătorul discipolilor.  * * * Există în Occidentul modern ideea că un gînditor nu îşi atinge statura întreagă decît atunci cînd se desface de maestrul său, cînd îl lasă în urmă, îl uită, îl „omoară“ – operaţie simbolică legiferată de mitul oedipian al psihanalizei. Nu chiar aşa se petrec lucrurile în cazul căutării spirituale. Depăşirea, autonomia, originalitatea primesc aici alte nuanţe. Sigur că se pot cita cazuri de discipoli revoltaţi împotriva maestrului. Dar logica tradiţiei pune revolta lor pe seama mîniei de a fi fost respinşi de învăţător (Kylon plănuind incendiul în care pier pitagoreii şi poate chiar Pitagora) sau pe seama geloziei faţă de un intim al maestrului: în Anatolia secolului XII, Shams din Tabriz, „Soarele“ care „luase de căpăstru sufletul“ poetului mistic Rûmî e alungat şi poate asasinat de discipolii celui din urmă. În Evanghelii, e ignoranţa, orbirea ucigaşă a lui Iuda. 

Desigur că, pe de altă parte, cultura europeană s-a construit mai cu seamă pe continuităţi, pe atenţia creatoare faţă de gîndirea înaintaşilor. Se pot cita în acest sens binecunoscute declaraţii, de la cea a lui Bernard din Chartres, cum că gînditorii vremii lui, „modernii“ medievali, văd mai departe decît înaintaşii fiindcă sînt pitici purtaţi pe umerii uriaşi ai celor vechi; sau, în secolul al XX-lea, cea a lui Alfred North Whitehead, potrivit căruia întreaga filozofie occidentală nu constituie decît note de subsol la dialogurile lui Platon. Dar modernitatea a dat legitimitate individului autonom, care, liber de autoritatea tradiţiei, îşi organizează singur concepţia despre real şi despre destinul propriu. Pe acest fundal, despărţirea de maestru a putut căpăta un relief „ucigaş“, ba de o vreme chiar relaţia învăţător – discipol a început să nu mai aibă credit. 

În cazul căutării spirituale, depăşirea, originalitatea, autonomia faţă de maestru primesc alte nuanţe. În primul rînd, fiindcă ceea ce predă maestrul ucenicului este tocmai depăşirea de sine. Cu grade de experinţă diferite, ei tind spre acelaşi reper care îi depăşeşte infinit pe amîndoi. Apoi pentru că maestrul – în măsura în care e fidel oficiului său – nu face decît să trezească ochiul spiritual al discipolului, fiind de la sine înţeles că cel din urmă trebuie să-şi parcurgă propriul drum, să-şi realizeze propria preschimbare. În varianta lui bună, maestrul e o transparenţă către Învăţătorul divin. El nu intervine decît cît e strict necesar pentru a-şi ghida ucenicul; fiind o figură a dinamicii spirituale, e activ mai ales după ce a trecut. În preajma morţii, un maestru hasid din secolul al XVIII-lea, Rabbi Nahman din Bratzlaw, le spune discipolilor adunaţi în jurul său: „Pentru ce vă tulburaţi? Nu fac decît să vă deschid cale“. 

În sfîrşit, pentru că pretutindeni, de la shivaismul din Caşmir, la autorii sufiţi şi la mistica creştină, maestrul şi discipolul ştiu că divinul este cel care se manifestă şi lucrează în amîndoi, că el este cel care îi atrage din adîncul relaţiei lor. În funcţie de mişcările Duhului, rolurile se pot inversa, maestrul poate învăţa de la ucenic. Raportul lor devine unul de colegialitate, de amplificare reciprocă în orizontul infinit al drumului. 

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase şi doctor în filozofie. Cele mai recente cărţi publicate sînt Nicolas de Cues ou l’autre modernité, L’Harmattan, 2010 şi Stilul religiei în modernitatea tîrzie, Polirom, 2011.