„Pentru ce întrebi de numele meu?”

Cînd, în noaptea de pe malul Iabocului, la capătul încleştării, Iacob îi cere celui cu care s-a luptat să-şi dea numele (Geneza 32, 27-32), cererea îi e oare respinsă? Celălalt refuză oare să-şi dezvăluie identitatea? Sau asistăm mai degrabă la un scenariu de acces la calitatea numelor divine? „Pentru ce întrebi de numele meu? El este minunat.“ E „extraordinar“, „uluitor“, thaumaston – traduce Septuaginta pentru o altă ocurenţă a sintagmei (Judecătorii 13, 18). Iacob primeşte aşadar un răspuns consistent: i se indică densitatea unui nume de nerostit, pe care cuvintele noastre nu îl pot cuprinde. În densitatea acestui nume – nu secret, ci pur şi simplu „de necuprins“, incomprehensibil – identitatea lui Dumnezeu este învăluită şi totodată ofensivă: căci divinul este cel care vine să se lupte cu omul rămas singur în noapte. Iar din confruntarea lor apare un alt nume, pe care plurisemantismul expresiilor din limbile semitice îl face să radieze asupra ambilor parteneri. Noul nume al lui Iacob, cel primit înainte de ivirea zorilor – Israel – poate însemna în aceeaşi măsură „cel ce s-a luptat cu Dumnezeu“ şi „Dumnezeu luptă“. Noul nume îi îmbrăţişează pe cei doi, e cifrul unei întîlniri în care amprenta divinului s-a întipărit în carnea omului şi în limbajul lui. 

Nu ni se arată oare astfel felul în care limbajul omenesc poate să prindă, să capteze ceva din mulţimea numelor divine, din acele atribute, calităţi, aspecte ale lui Dumnezeu prin care El se caracterizează pe sine şi se manifestă – creează lumea, se revelează omului, îl însoţeşte şi îl atrage către sine – rostindu-şi prin unele unicitatea, transcendenţa, suveranitatea, prin altele prezenţa în centrul adînc al fiinţei omeneşti, dorinţa de a o transfigura, puterea nesfîrşită de a se dărui? Există în toate tradiţiile nume „coborîtoare“, afirmative, „catafatice“, prin care El instituie şi guvernează realul, cu diferenţierile, limitele, categoriile lui; există nume „ascendente“, „apofatice“ care, prin negaţie, îl arată liber de categoriile creatului, îl ascund dincolo de ele. Există nume complementare, de „dreapta“ şi de „stînga“, precum cel al îndurării şi cel al judecăţii, al milei şi al dreptăţii, al bunătăţii şi al dominaţiei. Există nume sensibile, simboluri ale trăsăturilor divine, precum Stînca sau Lumina, şi nume inteligibile precum Înţelepciune, Logos, Adevăr, Cauză a tuturor cauzelor. A studia aceste nume în textele sacre, a le cerceta şi interpreta conţinutul doctrinar, a le invoca liturgic, a le desfăşura imnic, a le actualiza în rugăciune înseamnă a intra în comunicare sau chiar în rezonanţă cu divinul, a participa la prezenţa lui.

Dar dincolo de toate aceste nume stă sursa lor misterioasă, numele ultim, care semnifică în fond depăşirea oricărui nume. În tradiţia iudaică, în Cabala şi în hasidism, există pasaje în care se spune că Tora cerească – cea prin care Dumnezeu a creat lumea – e ţesută din mulţimea numelor divine care explicitează Numele suprem, desfăşurîndu-i posibilităţile, puterile, semnificaţiile. Se spune că în mulţimea de nume şi de litere ale Textului, Dumnezeu e prezent „contractat“, îşi autolimitează nemărginirea, se lasă „prins“ (asur) în ele aşa cum, în Cîntarea Cîntărilor, regele se află prins, captiv (asur) în buclele Sulamitei (vezi pasajele analizate de Moshe Idel, Perfecţiuni care absorb, Polirom, 2004, pp. 177, 552).

Nume revelat prin excelenţă, tetragrama YHWH constelează textul sacru ebraic, unde apare de 6828 de ori. Rostire de sine a lui Dumnezeu, el pare să susţină întreg textul cu prezenţa lui misterioasă: nu are în limbaj omenesc o semnificaţie precisă, iar rostirea lui e evitată. Cînd textul e citit sau intonat, i se substituie termenul Adonay („Stăpînul meu“), redat în Biblia creştină prin „Domnul“. La rîndul lui, Coranul proclamă cele nouăzeci şi nouă de nume divine, „cele mai frumoase nume“, dincolo de care rămîne numele inefabil, pe care divinul şi-l comunică, poate, în experienţa mistică, cînd fiinţa e zdrobită şi realcătuită de cunoaşterea lui. În tradiţiile Indiei, Brahma are două nume: unul care îl indică drept încărcat de calificări, Brahma saguna, şi cel care îi indică realitatea de dincolo de orice calificări, Brahma nirguna. Christos întrupat aduce în faţa omului nume familiare, ale rudeniei noastre unanime. Dar a recunoaşte statura acestor nume – Tatăl, Fiul – şi a le rosti înseamnă, potrivit textelor evanghelice, a chema Duhul care să le rostească prin duhul şi prin cuvîntul omului, referindu-le la „Numele mai presus de orice nume“ (Filipeni 2, 9).

*

Există în româneşte cel puţin două lucrări recente care ne oferă informaţie şi cercetare filologică riguroasă în ce priveşte metabolismul numelor divine, aşa cum apar ele în textele tradiţiilor monoteiste. Septuaginta – traducerea Bibliei ebraice în greacă, începînd din secolul al III-lea î.Chr., la Alexandria – a trebuit să transmute numele divine, cu viaţa lor lingvistică crescută pe posibilităţile proprii unei limbi semitice, într-un alt limbaj, cu un alt gen de expresivitate. Despre această trecere de la o structură lingvistică şi mentală la alta dau seamă notele abundente din traducerea Septuagintei, apărută la Polirom, proiect realizat sub egida New Europe College şi coordonat de C. Bădiliţă, F. Băltăceanu, M. Broşteanu, D. Sluşanschi, I.-F. Florescu. Ca rezultat al doctoratului său în filologie, Monica Broşteanu a publicat tot la Polirom, în 2005, lucrarea Numele lui Dumnezeu în Coran şi în Biblie. Acestor nume, volumul le trasează „harta“: le clasifică, le indică locurile de apariţie, diversele semnificaţii, structura relaţiilor dintre ele; le menţionează hermeneutica savantă; le inventariază transpunerile în traducerile româneşti ale Bibliei şi în principalele limbi moderne. Putem afla astfel cît de mare e consonanţa celor trei tradiţii în celebrarea numelor divine, dar şi ce mijloace specifice – lingvistice, intelectuale, poetice – au oferit limbajele lor pentru a formula o identitate de necuprins în cuvînt.

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase şi doctor în filozofie. Cele mai recente cărţi publicate sînt Nicolas de Cues ou l’autre modernité (L’Harmattan, 2010) şi Stilul religiei în modernitatea tîrzie (Polirom, 2011).