O cultură creştină
La începutul lui 2015, universitarul Stéphane Ratti, profesor de Istorie a Antichităţii tîrzii, publica în Le Figaro zece argumente pentru ca în şcolile franceze să fie predată istoria creştinismului. Alături de alte voci, el pleda astfel ca societăţile noastre să recapete – prin instrucţie şi cultură generală – conştiinţa unei tradiţii care a contribuit în mod esenţial la formarea europenităţii. Din ea se trag valori de civilizaţie care pot să ne hrănească astăzi doar dacă le purtăm de grijă. Primul punct sublinia că Iisus a fost un personaj istoric, dovadă stînd Evangheliile şi Epistolele Sfîntului Pavel, ba chiar şi scurtele mărturii indirecte ale lui Suetoniu şi Tacitus. Un alt argument se referea la istoria ideilor, la extraordinara noutate şi la fertilitatea pe care a adus-o aici noţiunea de Întrupare, cea a unui Dumnezeu care îşi dă chip vizibil. El marca astfel două dimensiuni specifice creştinismului.
Într-adevăr, revelaţia christică a coborît prezenţa lui Dumnezeu în contextul unui loc şi al unui moment anume. Totuşi, întrupîndu-se în limitele unui loc şi ale unui punct al timpului, asumînd chipul unui personaj istoric, Logosul divin nu-şi pierde nici înălţimea transcendentă, nici nemărginita iradiere. Christos face ca transistoria să erupă în istorie. El nu „încape“ în istorie. El e „poarta“ prin care – din orice moment al istoriei – omul se poate referi la polul divin, poate creşte către el. Tocmai această paradoxală articulaţie între transistorie şi istorie interpelează neîncetat gîndirea creştină. Tocmai ea a determinat substanţa civilizaţiei creştine, i-a dat fermentul, întrebările, operele, stilul. A preda, a face cunoscută – cultural – astăzi tematica creştinismului ar trebui, cred, să insiste asupra acestei cruci, în care verticala divină deschide orizontala istoriei. Ea interzice „obiectivarea“ revelaţiei christice, gîndirea ei ca un fenomen intra-istoric, fie el excepţional.
S-a întîmplat nu de puţine ori ca o anumită apologetică să rostească superioritatea creştinismului – ca religie – prin argumentul istoriei. Religia creştină e mai adevărată decît celelalte, e singura adevărată – s-a spus – fiindcă aici Dumnezeu se face prezent în incontestabilul istoriei, în vizibilul ei. Succesul civilizaţiei noastre ar aduce şi el proba că nouă Dumnezeu ne a vorbit în chip real, adică în chip istoric. Istoria e luată astfel drept garant al Spiritului, dimensiunea ei decide asupra dimensiunii transcendente. Ceea ce se numeşte „studiul istoricităţii lui Iisus“ are meritul de a fi arătat ce dificultăţi întîmpină cercetarea atunci cînd tratează Evangheliile drept document istoric. A arătat, de asemenea, la ce portrete strident inadecvate se poate ajunge atunci cînd Christos e conceput şi cercetat doar ca persoană umană, cu funcţii socio-culturale: vindecător, figură a iudaismului mesianic, ţăran din Galileea, învăţător spiritual, revoluţionar social sau politic. E drept că pe aceeaşi linie se studiază formele de gîndire şi de expresie din Noul Testament, contextul istoric, mental, religios al revelaţiei christice, ceea ce e extrem de util. Ne ajută să înţelegem vocabularul simbolic de care Iisus s-a slujit pentru a-şi rosti mesajul. Dar aşa fiind, trebuie totuşi să rămînem conştienţi că dacă vestea cea bună se formulează astfel, sensul ei cheamă dincolo de forme particulare, iar sensul ei ultim e transfigurarea.
Secole întregi, creştinătatea a scrutat întruparea lui Christos într-un loc, un moment, o cultură anume îmbinată cu nemărginita lui iradiere. A stat în faţa acestui paradox care poate mobiliza raţiunea pînă la limitele ei, poate declanşa familiaritatea cu universalul Spiritului. Care ar fi astăzi – cînd trăim în contact nemijlocit, obligatoriu cu alte culturi şi religii – „aplicaţia“ acestei atitudini în comportamentul public?
Adeziunea la Christos sau la valorile şi civilizaţia pe care le-a modelat creştinismul ne va face reticenţi faţă de cunoaşterea/preţuirea altor culturi şi religii? Ne va împiedica să le sesizăm elanul transcendent? Ne va face să judecăm minusurile apărute în cuprinsul lor ca datorate unor religii deficiente, pe cînd minusurile din spaţiul nostru se produc în ciuda perfecţiunii creştinismului? Cum se poate împăca un asemenea decupaj istorico-cultural cu iradierea universală a lui Dumnezeu? Printre primii Părinţi ai Bisericii, această întrebare s-a pus. Unii au vorbit despre seminţele Logosului divin, mereu prezente în lume. Augustin, în Retractationes, afirma că realitatea a ceea ce, de la întruparea Logosului, se numeşte religie creştină a existat întotdeauna în umanitate. Dionisie Areopagitul (Ierarhia cerească, IX, 3): „Și asupra celorlalte popoare, din care şi noi ne-am înălţat spre acel ocean de lumină divină ce s-a revărsat pentru toţi… n au stăpînit zei străini“. Dacă logica creştinismului e unică, ea nu desfiinţează alte moduri ale divinului de a se articula cu umanul. În nivelul spre care cheamă Christos, toate căile spirituale îşi află convergenţa.
Astăzi, Europa se află în criză. Simţim că, în conştiinţa omului european, tradiţiile care i-au modelat civilizaţia pălesc, că prevalează un multiculturalism care relativizează valorile spiritului. Ne simţim ameninţaţi de un islam din care ne izbesc astăzi mai ales deformările agresiv ideologizate, teroriste. Şi aşa fiind, există autori care gîndesc apărarea valorilor europene sub forma citadelei asediate, a închiderii faţă de alte religii şi culturi. Dar alături de demnitatea persoanei, de libertatea de gîndire şi de expresie, specificul european cuprinde şi interesul pentru largul lumii, pentru chipurile sub care universalul e prezent nu numai în propriul spaţiu, ci şi dincolo de el. Acest interes face şi el parte din reţeta Europei. Şi el dă seamă despre liberalismul societăţilor noastre. Dacă e să ne îngrijim valorile, să le apărăm, să ne cultivăm prin ele, nu le putem despărţi pe unele de altele. Fundamentalismul (religios şi cultural) nu e un monopol al islamului. Exclusivism, fundamentalism cultural apar acum, pe alocuri, ca reacţie şi în Occident. Or, ele sînt pretutindeni o primejdie şi pentru civilizaţie, şi pentru libertatea spiritului.
A preda, a face cunoscută astăzi tematica creştină ar trebui, cred, să pună în evidenţă articularea între Universalul viu şi istorie. Şi, pe cale de consecinţă, capacitatea, aproape datoria spirituală a creştinismului de a percepe logica verticală a altor religii. Christos însuşi ne îndeamnă să nu rămînem închişi în fortificaţii exclusiviste, în limitările securizante prin care sîntem tentaţi să ne apărăm de crizele istoriei.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase. Cea mai recentă carte publicată e Modelul Antim, modelul Păltiniş. Cercuri de studiu şi prietenie spirituală, Humanitas, 2015.
