Brutala secularizare a religiei
Sîntem, ca europeni, indignaţi de ororile terorismului pus sub flamura islamului. Sîntem îngrijoraţi de valul incontrolabil al migranţilor, fie că îi privim cu înţelegere, cu teamă, cu repulsie. Ne simţim ameninţate valorile, modul de viaţă, cultura, libertatea. Măcelurile de la Paris, atacurile sexuale de la Köln, convertirea la extremism a unor tineri din Occident par să facă din Europa un teritoriu fragil în faţa „agresiunii musulmane“. Pentru mulţi dintre noi, islamul în sine – ca religie – e de vină; el are un chip fundamentalist, încă şi mai întunecat astăzi de crimele Daesh.
Despre religie să fie vorba în fundamentalismul musulman? Pentru fundamentalişti, a fi musulman înseamnă a respecta cu stricteţe „legea religioasă“, şaria, al cărei cod pretind că doar ei îl deţin. La asta să se reducă o religie? La supunerea societăţii faţă de un cod comportamental (arhaizant), impus de autorităţi religioase care îl folosesc drept instrument de putere? La „transcendentizarea unui corp juridic“ care sacralizează ordinea socială şi o substituie raportului cu Absolutul viu? – în termenii lui Mohammed Arkoun, istoric al islamului şi filozof umanist. La uniformitate exterioară, unde dialogul cu Dumnezeu a fost înlocuit de disciplina dictată de „gardieni ai credinţei“?
Leila Babès, sociolog musulman (Institutul de istorie a religiilor, Lille), arăta, alături de alţi islamologi, că absolutizarea unor prescripţii din şaria este nelegitimă, căci aceasta nu ţine de teologie, ci defineşte o „ortopraxie“. Cînd ortopraxia rămîne subsumată spiritualului, cînd transpune în viaţa comunitară reguli decurse din mesajul revelaţiei, ea e un mod firesc de a încadra cotidian credinţa. Dar, în sine, nu ţine de absolut, aşa cum ţine prezentul raportului cu Dumnezeu. E de aşteptat ca şaria să-şi adapteze prescripţiile în funcţie de evoluţia mentalităţilor, de schimbarea epocilor culturale, cum s-a şi întîmplat în cursul istoriei.
Obligaţia ca femeia să poarte văl, de pildă, nu e decît vag prezentă în Coran şi ea se lega de cutume ale comunităţilor premusulmane şi timpuriu musulmane. Nu avea de-a face cu credinţa. Astăzi, spune Leila Babès (Le voile démystifié, Bayard, 2004), impunerea vălului e o armă de dominaţie masculină asupra femeii musulmane, o armă identitar-ideologică pentru a afirma pretinsa „superioritate“ a unei „lumi a credinţei“ în faţa civilizaţiei occidentale.
A reduce islamul la şaria – cu absolutizarea acesteia – înseamnă a reduce religia la categorii mundane, iar în cazul fundamentalismului agresiv la scopuri politice de tip totalitar. Înseamnă a seculariza grosolan religia. Ca dovadă, integriştii în genere, iar extremiştii cu brutalitate atacă sufismul, curentul contemplativ al islamului. Se străduiesc să-l reducă la tăcere, aşa cum acoperă şi vocea islamului moderat.
Cum de atîţia tineri se lasă seduşi, chiar în Europa, de utopia neagră a islamului secularizat prin extremism? Unul dintre răspunsuri – primul – invocat de specialişti este lipsa de cultură religioasă a acestor tineri ori calitatea ei rudimentară. Habar nu au că credinţa înseamnă discernămînt, exerciţiu al raţiunii pe care insistă Coranul, căutare a înţelesurilor într-o Carte sacră cu multiple niveluri de interpretare, manifestare universală a generozităţii şi a dreptăţii divine prin intermediul credinciosului. Ce simplu e pentru o ideologie extremistă să le capteze minţile necultivate, să-i instaleze cu arma în mînă în postura de „stăpînitori ai credinţei“, să facă din ei nişte criminali pompoşi.
Dar noi, europenii, nu sîntem oare captivii unei ideologii cînd reducem islamul la agresivitate faţă de Occident? E firesc să ne indigneze persecutarea comunităţilor creştine din zonele Daesh, să se ceară Occidentului măsuri pentru salvarea lor, aşa cum au făcut Papa Francisc şi Patriarhul Chiril al Moscovei, în declaraţia lor de la Havana.
Dar, în mod ciudat, cazurile de întîlnire fraternă între musulmani şi creştini din acelaşi Orient Apropiat nu se bucură de mediatizare. Eforturile de dialog al religiilor care, în acea zonă, ţin cîteodată de eroismul credinţei nu pătrund pînă la noi. Nu se încadrează în imaginea islamului ameninţător. În timpul războiului civil din Liban, părintele Andrei Scrima a participat alături de universitari catolici şi musulmani la constituirea unui Institut de Studii islamo-creştine. Crezul care îi conducea: „Credincioşi ai celor două religii, ne-am recunoscut nu drept stăpînitori ai Adevărului divin, ci ca stăpîniţi de acest Adevăr care ne călăuzeşte, ne conduce şi ne eliberează pe fiecare după linia lui proprie, mai puternic legaţi, fiecare, de credinţa noastră“.
Astăzi, asemenea întîlniri, cazurile de convergenţă către Universalul viu sînt ţinte de atac pentru terorişti; sînt ţinte ale neînţelegerii, ale suspiciunii, ale ignoranţei pentru concepţia occidentală dominantă, chiar creştină. Nu perspectivele fraterne spre zenitul credinţei îl interesau pe Patriarhul Chiril al Moscovei într-o recentă declaraţie referitoare la Daesh (RT France, 18.01.2016). Condamnîndu‑l, preciza totuşi că acesta arată acuzator către un Occident ateizat, unde homosexualitatea e tolerată în dauna valorilor familiei. Poţi fi critic faţă de manifestările publice, exhibiţioniste ale acestei înclinaţii/ opţiuni sexuale. Dar prin depenalizarea ei, regimurile liberale nu înţeleg să încurajeze homosexualitatea, ci să lărgească sfera libertăţilor individuale. Patriarhul rus nu are în schimb reţineri să susţină regimul lui Putin, agresiv faţă de Ucraina, aliat al lui Al-Assad, potrivnic libertăţii persoanei. „Sfînta Rusie“ oficială se înţelege bine cu o putere temporală de tip dictatorial. Tot în stil dictatorial vrea să redreseze valorile creştine în lumea de astăzi. Pentru ea, asta să fie o valoare creştină esenţială, o temă centrală a credinţei: a impune societăţii un comportament sexual normativ?
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase. Cea mai recentă carte publicată e Modelul Antim, modelul Păltiniş. Cercuri de studiu şi prietenie spirituală, Humanitas, 2015.
Foto: wikimedia commons
