Pajiști și catedrale engleze

- cultura și natura -

Invitată de băiatul meu, am petrecut o săptămînă la Cambridge şi în împrejurimi. Ca pe mulţi alţi vizitatori, probabil, m-a izbit mai pretutindeni „compoziţia spaţiului“. În ce mă priveşte, am observat trei feluri de îmbinări. Întîi continuitatea – atît de rafinată încît apare drept firească – între construcţia bătrînă şi grădina proaspătă, între monument şi izlaz. Apoi convivialitatea locurilor de prezent viguros, activ, aglomerat, pestriţ, cu insule discrete de tăcere şi trecut. În sfîrşit, întrepătrunderea – întrucîtva surprinzătoare – a spaţiului profan şi a celui sacru. 

Din pragul curţii celei mari de la King’s College pînă la Cam, de pildă, se întinde, seniorial, sub priviri, verdele decupat cu laserul al unei imense pajişti – tuns, periat şi stropit impecabil parcă din vremi îndepărtate. Dincolo de rîu, în schimb, verdele e ciufulit, buruienos, încîlcit, cu nişte vaci care cam aduc, e adevărat, a reclamă turistică. Dar brusturii, ciulinii, ierburile sălbatice par, în neorînduiala lor, cît se poate de autentici. De pe podul învecinatului colegiu Clare, poţi privi confortabil – ca dintr-un loc special amenajat – partiţia matematică a spaţiului între cultură şi natură, partiţie ea însăşi savant orchestrată cultural. Şi, deşi te afli dinaintea rezultatelor unei îndelung exersate landscape architecture, farmecul priveliştilor covîrşeşte conştiinţa compoziţiei lor. La Trinity Hall ori la Pembroke Colleges, dar şi la multe altele, la Magdalene, Caius, Christ ori Jesus Colleges, dantelele brun-roşcate ale zidurilor gotice par să fie înălţate anume ca să slujească de spalier imenselor magnolii, invadantei glicine, rododendronilor graşi, iureşului de flori bine îngrijite. 

Învecinatul Ely e renumit pentru catedrala sa, cu o arhitectură întinsă între secolele al XII-lea şi al XVI-lea, la care se adaugă, în interior, inevitabile intervenţii victoriene. Unele totuşi nu prea rele, precum vitraliile datorate lui Burne Jones şi William Morris. Sanctuar de pelerinaj încă din secolul al VII-lea şi din secolul al VIII-lea mînăstire, Ely primeşte în epoca normandă dimensiuni uriaşe. Se deşiră la nesfîrşit pe orizontala abia stăpînită de turnurile zdravene de deasupra intrării şi a răscrucii dintre navă şi transept. Însă matahala de ziduri severe, brun-cenuşii, e învelită toată de reţeaua colonetelor unite de arce întregi sau frînte. Peste masivitatea ei, în zadar roasă de vremuri, se aşterne contrapunctic, ca o iederă de piatră, ritmul cotropitor al pilaştrilor gracili. Henry James spunea că zidirile normande par a fi fost cioplite „aproape cu sălbăticie“, în stare de război, „ca şi cum pietrarii ar fi fost îndemnaţi de sunet de goarnă, iar pietrele tăiate cu securea de luptă“. Dar, ca şi el, observatorul de azi nu e strivit de aceste nave uriaşe. Muiate în „lumina blîndă a Angliei“, a cărei strălucire pală stăruie egal pînă tîrziu, contururile catedralei din Ely se aşază molcom între cer şi verdele pajiştii. La Caen, peste „Canal“, ctitoriile lui Wilhelm Cuceritorul – L’Abbaye aux Hommes şi L’Abbaye aux Dames – au o amploare dură, fără urmă de surîs, domină aspru spaţiul de piatră al oraşului. La uriaşa navă din Ely ajungi, în schimb, traversînd „Lunca Episcopului“. Peste izlazul presărat bucolic cu mormane de verdeaţă şi cai albi, vezi – irizată – şira nesfîrşită a catedralei. Nu ştii dacă te afli în faţa unui tablou de Constable, a unei miniaturi medievale sau, poate, chiar în faţa unui peisaj adevărat. Priceperea englezilor de a îmbina cultura şi o natură atent cultivată în sălbăticia ei domoală e lucru prea bine cunoscut, des întîlnit. Şi mai emoţionante mi s-au părut la Cambridge parcelele de vechime umilă, secretă, pe lîngă care trece, fără a le tulbura şi fără a se tulbura, zarva oraşului. Saint Peter’s Church, pe Castle Street – de fapt pe o movilă din coasta străzii – e un fel de Strei mai mic. Între copacii care o întrec, o bisericuţă de sat, frust romanică, a mai fost încă micşorată la sfîrşitul secolul al XVIII-lea. Intrarea spre movilă e greu de găsit, iar singurătatea ei pare străveche, deşi printre ramuri zăreşti lampioanele de la branşatul Maharajah Restaurant. Vezi perindîndu-se foarte aproape – dar într-un alt tărîm – autobuzele, bicicletele, turiştii. Liniştea dimprejur e aceeaşi ca într-un cimitir de ţară, cum era pe vremuri în Maramureş, la Sîrbi ori la Breb. Cît despre grădina de la Little Saint Mary’s Church, aflată chiar pe strada principală, ea e un petic de junglă; te îngroapă în hăţişurile ei dense, lăsate în voie, unde pietrele de mormînt stau, totuşi, bine întreţinute, în picioare. Dar oraşul e presărat cu astfel de bisericuţe. Mai sînt Holy Sepulchre, St. Bene’t, St. Clement, St. Botolph, St. Edward King and Martyr, ca să nu mai pomenesc de marile biserici ori de capelele colegiilor, printre care cea de la King’s College e într-adevăr mult nobilă. Să fie prea marele lor belşug pricina că locaşurile de cult sînt tratate cu un respect potolit, care nivelează diferenţa calitativă între sanctuar şi teritoriul laic? Ori mai degrabă Reforma – sub chipul ei anglican, la care se adaugă influenţa multiplelor Disidenţe – e cea care a făcut ca religiosul (cel mental, ca şi cel construit) să fie adus la o familiaritate angajată, responsabilă, pragmatică cu viaţa cetăţii, cu viaţa de fiecare zi? Rostul liturgic fiind întrecut aici de exegeza modernă a Cărţii şi de vocaţia individului, spaţiul bisericii e întrucîtva „laicizat“, e perceput în continuitate cu existenţa curentă a omului religios. Reforma a pus ferm distincţia între Biserica cerească şi cea terestră. Spaţiul eclezial aparţine celei din urmă, cu toate strădaniile şi nevoile ei, concepute realist, cu toată grija, practic. 

La Cambridge, de pildă, capela Michaelhouse a devenit o elegantă cafenea fără a înceta să fie capelă. În prezentarea oficială se spune că ea „oferă hrană pentru trup şi pentru suflet, că are amenajat accesul pentru scaune rulante, că oferă un spaţiu de linişte şi, datorită acusticii sale, un excelent spaţiu de concerte“. Într-un murmur măsurat, dar destins, oamenii îşi iau prînzul ori gustarea în preajma altarului, spre care privirea e îndreptată printr-un glasvand primitor deschis. Vechi pietre de mormînt şi strane iacobite populează locul unde se oficiază slujbe de cîteva ori pe săptămînă, unde te poţi repezi, o clipă, pentru reculegere. De la etajul cafenelei, îmbrăţişat de arcaturile gotice ale bolţii, ai, plonjant, imaginea vecinătăţii între sala de mese animată şi sînul calm al capelei, aflat parcă în aşteptare. Vezi pe viu continuitatea între un sacru adus aproape de nevoile secolului şi un profan respectuos, fie el religios sau nu. 

Într-un volum colectiv, The Decline of Christendom in Western Europe, 1750-2000, editat în 2003 de Cambridge University Press, David Hempton, profesor de Istoria Bisericii la Boston University, propunea o nouă linie de cercetare pentru izbucnirea Nonconformismelor religioase în Anglia secolului al XVIII-lea, o explicaţie diferită de cele strict economice, marxizante, ori de cele care o pun în seama inerţiei Bisericii Angliei din acele vremuri. Hempton arată ce efort a făcut Biserica pentru a catehiza populaţia modestă, ce val de imagini şi de literatură religioasă a revărsat peste enoriaşii ei pentru a-i face să asimileze adevărurile de bază ale creştinismului. Discursul catehizant, prelungit de masa tipăriturilor pioase a apropiat doctrina – simplificată – de masa credincioşilor. Şi astfel, i-a responsabilizat, le-a trezit unora pofta interpretativă, dorinţa unei experienţe religioase personale, entuziasmul evanghelic. Ceea ce, în secole mai vechi, se petrecea în cadre mentale unanim împărtăşite, într-o societate difuz hrănită de teologie, liturgică şi monahism, a putut deveni efort al individului şi al grupurilor mici, creştinism „inventat“ şi trăit în mod divers, pasionat, într-o autonomie tot mai mare faţă de instituţia eclezială. La strădania de instruire făcută de Biserica Angliei s-a adăugat, spune Hempton, relativa ei toleranţă faţă de libertatea religioasă şi de gîndire. E ceea ce a contribuit la apariţia condiţiilor de posibilitate pentru pluralismul religios, atît de prosper în teritoriul anglo-saxon modern. Tocmai prin efortul de a-şi împlini misiunea evanghelizatoare, Biserica Angliei şi-a pregătit dislocarea din poziţia de establishment?, instituţie de Stat, asigurată prin convenţie socială?, devenind un actor creştin printre alţii.

Dincolo de religiozitatea uneori cam plană a pluralismului, dincolo de crizele şi pustiul metafizic produse de secularizare, nu este acesta un exemplu de curaj spiritual, de misiune asumată? Nu e o parabolă pentru faptul că Duhul mizează cu orice risc pe libertatea persoanei? Fără a o intenţiona, desigur, Biserica Angliei s-a văzut eliberată – făcîndu-şi treaba – de situaţia dominatoare şi confortabilă în care o pusese Reforma Tudorilor. Şi a dat enoriaşilor săi dovada pentru unul dintre cele mai înalte daruri ale creştinismului, ale oricărei religii: învăţătura despre libertatea persoanei capabile de divin, libertate uneori înnoitoare, uneori riscantă, uneori critică ori contestatară chiar pe seama sursei care a trezit-o. 

Şi totuşi, grija pentru libertatea individului – atît de programatic şi de pragmatic asigurată de anglo-saxoni – are unele opacităţi. În mai toate aeroporturile europene există un salon pentru fumat, unde poţi inhala liniştit fumul ţigării tale şi al tovarăşilor tăi întru această slăbiciune. În Anglia, nu. Respect profund sănătatea semenilor mei nefumători, dar mi se pare puţin necivilizat ca în restaurante, aeroporturi şi cafenele să nu existe un colţ şi pentru noi, ceilalţi. Or, în orice spaţiu public britanic, fumatul e interzis prin lege, e o infracţiune. Ba o cafenea din Cambridge îl interzicea chiar la mesele de pe trotuar. Fumatul trebuie izgonit din spaţiul public, din comunitate. Fumătorii sînt cei „din afară“! Pînă şi monumentul religios e pus cîteodată să ia parte la campanie. La Peterborough – altă superbă catedrală romanică – un afiş te îndeamnă „să respecţi venerabilul turn normand al porţii considerînd spaţiul de dincolo de el drept arie nefumătoare“. Omniprezenta luptă împotriva tabacului, stîrnită de undele secularizate ale puritanismului american, riscă să capete severitatea unui „război sfînt“. Libertatea individului are şi ea unele limite! 

Dar pentru cît de frumoase sînt pajiştile şi grădinile engleze, e o bucurie să fumezi numai în cuprinsul lor (cu scrumiera portabilă, desigur). Sper să nu fiu dată afară şi de acolo.

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase şi doctor în filozofie. Cele mai recente cărţi publicate sînt Nicolas de Cues ou l’autre modernité (L’Harmattan, 2010) şi Stilul religiei în modernitatea tîrzie, Polirom, 2011.