Bucate alese, instrumente de prestigiu

Publicat în Dilema Veche nr. 452 din 11-17 octombrie 2012
Bucate alese, instrumente de prestigiu jpeg

Grigore de Nyssa, teolog şi contemplativ înaripat din secolul al IV-lea, consemnează la un moment dat un eveniment epistolar. Înconjurat de apropiaţi, primeşte răspuns de la faimosul Libanios, mîndrie a Antiohiei şi a Răsăritului elen, maestru al cuvîntului convingător. Preţioasa misivă stîrneşte emoţia întregului grup. „Trecînd prin mîna tuturor, ea devenea comoara fiecăruia; unii şi-o întipăreau în minte, alţii pe tăbliţe“. A avea un răspuns de la Libanios însemna a fi preţuit în mediul cultivat al vremii, a participa la ceremonialul verbului ales. Pentru Grigore, ca şi pentru mai toţi intelectualii creştini ai secolului al IV-lea, cuvîntul creştin trebuia să aibă nu numai vibraţia Logosului, ci şi eleganţa, bine codificată, a elocvenţei tradiţionale. De altfel, cercurile de cărturari adunau necreştini şi creştini în jurul unei culturi comune, ale cărei dovezi o făceau cu toţii prin respectarea structurilor stabilite de discurs, prin meşteşugite referinţe literare, filozofice, istorice. Scrisorile contribuiau din plin la construirea acestor reţele intelectuale, în care un om ca Grigore se simţea îndreptăţit să fie membru.

Scrisorile aveau, desigur, căldura unei relaţii personale, dar trebuia să facă mai ales dovada unor oameni bine clădiţi, binecrescuţi, bine educaţi, capabili să participe la temele spiritului şi la deliciile lui, să-şi îndrume semenii, să aibă greutate în treburile publice. Ca şi în lumea greco-romană veche, stilul epistolar contribuia la prestigiul persoanei, arăta în ce măsură ştie ea să se încadreze cu eleganţă în exigenţele judecăţii juste, dar şi în ierarhiile cetăţii. Cuvîntul bine condus crea statut cultural şi social, proba autoritatea persoanei, ajuta la radiaţia ei publică. În secolul al X-lea, un erudit bizantin poseda o colecţie de scrisori model, un manual de stil epistolar care s-a păstrat într-un manuscris la Biblioteca Ambroziană din Milano. Pe lîngă tratatele atribuite lui Demetrios şi Libanios, sînt cuprinse aici piese ale unor autori antici şi creştini, florilegiu dintr-o tradiţie neîntreruptă în arta de a compune scrisori: Brutus, împăratul Iulian şi Apollonios din Tyana stau alături de Vasile cel Mare, Isidor din Pelusium şi Photius. Printre piesele colecţiei se află 46 de scrisori ale lui Firmus, episcop al Cezereei în vremea Sinodului de la Efes, necunoscut altfel decît prin aceste exemple epistolare. M.-A. Calvet-Sebasti şi P.-L. Gatier, care le-au editat în volumul 350 din Sources chrétiennes, fac observaţia că funcţia personajului îl recomandă şi ea pentru a figura printre modele. „Corespondenţa literar seducătoare a unui demnitar al Bisericii, a unui personaj de rang înalt deţine un loc de seamă într-un manual epistolar destinat elitelor sau viitoarelor elite ale clerului sau administraţiei“.

În secolul al IV-lea, Grigore de Nazianz definise, pentru nepotul său Nicobul, calitatea scrisorii izbutite. Pe lîngă adecvare şi distincţie, ea trebuia să stîrnească plăcerea spiritului, să aibă duh, să dea bucurie literară. Scrisoarea trebuia să aibă concizie, limpezime şi graţie (charis). Iar cea din urmă – spune Grigore – se obţine cu condiţia ca „scrierea să nu fie seacă, neplăcută, fără farmec, fără podoabă nici îngrijire“. Erau de presărat în text sentenţe, citate şi aluzii literare, proverbe, glume, cifruri, dar totul cu măsură: dacă lipseau, autorul scrisorii ar fi trecut drept „bădăran“, dacă erau prea multe şi prea vădite, el ar fi trecut drept un „nesăţios“. Nu rare erau autoironia, măgulirea corespondentului, temperată cu un iz de zeflemea, şi mai ales prefăcutul dispreţ al autorului faţă de retorică, afirmaţia că este un neştiutor în ale cuvîntului ales, de îndată contrazisă de o dibace întorsătură literară. Grigore de Nyssa declară abrupt într-o misivă că „interesul faţă de literatura profană e dovada lipsei de grijă faţă de ştiinţele divine“. Dar ce plăcut i-a fost să primească „o scrisoare de la incomparabila Cultură“ a lui Libanios şi cu ce vorbe alese l-a înconjurat, rugîndu-l să-şi difuzeze arta, „să nu lase viaţa fără cuvînt“ elen! Două secole mai tîrziu, un demnitar african îl roagă pe Grigore cel Mare să-i trimită lucrarea sa Moralia in Iov. Papa îi răspunde cu meşteşugită modestie că, de vrea să se desfete cu bucate alese, trebuie să citească mai degrabă lucrările compatriotului său, Augustin. El, Grigore, nu are de oferit decît tărîţe, nu fruntea grîului (X, 16).

Cu toată priceperea sa, Augustin păţise totuşi un accident epistolar celebru. În 394, pe cînd era doar un proaspăt hermeneut al Scripturii, simplu preot în Hippo, el îi scrisese faimosului şi bătrînului Ieronim, cerîndu-i să-şi revizuiască interpretarea la Galateni 2, 11-14. Abia cînd „africanul“ a devenit episcop, i-a luat Ieronim în seamă observaţiile cu privire la munca sa de traducător şi exeget biblic. A trebuit atunci să-i dea răspunsuri, iar ele au fost – în ciuda formulelor de smerenie creştină schimbate între corespondenţi – subtil veninoase. Dar nu numai arţagul şi vanitatea venerabilului savant au fost de vină pentru încordata lor corespondenţă. Ci şi faptul că Augustin încălca un cod epistolar de ierarhie, expresie a unui raport intelectual şi social. El nu se adresase celuilalt ca unui maestru. Nesocotise modelul de relaţie epistolară profesor-învăţăcel, maestru-discipol, părinte-fiu (cf. Jennifer Ebbeler în volumul colectiv Ancient Letters. Classical and Late Antique Epistolography, Oxford University Press, 2007). Augustin şi-a refuzat astfel – spune J. Ebbeler – intrarea într-o largă „comunitate textuală“, în cercul de relaţii savante ale lui Ieronim. „Aminteşte-ţi de Dares şi Entellus“ (Eneida V, 362-484) l-a avertizat Ieronim la un moment dat, revendicîndu-şi astfel – epistolar şi livresc – autoritatea, căci mai vîrstnicul şi mai experimentatul Entellus l-a învins în luptă pe tînărul Dares care îndrăznise să-l provoace.

Dar, desigur, epistolarul creştin al Antichităţii tîrzii nu e doar o broderie pe canavaua culturii clasice. El poartă de la o comunitate la alta, de la un corespondent la altul sensul revelaţiei, mărturiile şi interpretările ei. Scrisorile au contribuit din plin la asimilarea evenimentului christic, la trecerea lui în viaţă interioară şi comunitară. Epistolele cuprinse în Noul Testament sînt mărturiile prime ale acestei asimilări, sînt articulare a revelaţiei cu tradiţia creştină. S-a spus că, în primele veacuri, creştinismul s-a construit construindu-şi literatura (Pierre Geoltrain, Originile creştinismului). Prin elanul cu care vesteau şi interpretau revelaţia, epistolele nou-testamentare au constituit comunitatea vastă – şi policromă – a Bisericii, au inspirat viaţa comunităţilor, le-au călăuzit cultura – de la cea spirituală la cea etică şi politică. Epistolele apostolice sînt asistente ale Logosului christic, teologie radiată din confruntarea intimă cu El.

Au existat apoi şi alte tipuri de scrisori cu adresă publică, îndreptate spre întreaga Biserică. Aşa erau scrisorile pascale, pe care patriarhul Alexandriei le trimitea în fiecare an întregului Egipt şi Bisericilor cu care se afla în comuniune. La Sinodul de la Niceea, în 325, i se dăduse Alexandriei – dată fiind calitatea sa de cetate savantă, inclusiv în domeniul astronomiei – misiunea de a anunţa data sărbătoririi Paştelor. Un Atanasie, un Teofil şi mai ales un Chiril au folosit scrisorile pascale nu doar pentru a vesti sărbătoarea şi a-i explica sensul, ci şi pentru expuneri teologice mai largi, pentru a combate ereziile, facţiunile adverse, duşmanii politici, pentru a-şi demonstra ortodoxia, pentru a cîştiga putere. În toate acestea, priceperea retorică nu le-a fost deloc nefolositoare. Cît despre Sfîntul Patrick, el nu are doar faima de a alunga şerpii, ci – potrivit lui Andrew Fear (în volumul Ancient Letters...) – şi înţelepciunea şarpelui, din prima parte a îndemnului christic. O dovedeşte Scrisoarea sa către Coroticus, unde sfîntul îl excomunică pe brigandul care, venind din Anglia, i-a atacat comunitatea irlandeză. Prin pasaje ce par că n-au nici un rost în economia expunerii, Patrick îşi afirmă autoritatea de apostol al irlandezilor, îi acuză aluziv pe ecleziasticii englezi că îi subminează misiunea, dă dovadă de subtilă artă retorică.

Dar poate că scrisorile de îndrumare spirituală sînt cele care se potrivesc cel mai bine cu rostul clasic al epistolei: întîlnire în distanţă şi totuşi intimă între corespondenţi, dialog cu sine şi cu celălalt. Pe deasupra, nu redau ele cel mai bine vibraţia sufletelor credincioase?

Pe la începutul secolului al VI-lea, un pustnic, deja faimos printre monahi pentru cît de mult înaintase pe calea liniştii (isihia), a consimţit să se stabilească într-o chilie din preajma mănăstirii conduse de părintele Seridos, în Gaza. De atunci, spre el s-au îndreptat nenumărate cereri de sfat cu privire la viaţa sufletului, la înaintarea în Christos. Pentru creştinii din întreaga regiune, Barsanuphios (Varsanufie) era „Marele Bătrîn“. Dar, deşi a devenit îndrumător sau părinte spiritual pentru nenumărate persoane, nici una dintre ele nu l-a văzut la faţă, nu i-a vorbit direct. Fie că erau din mînăstire, fie că veneau de departe, solicitanţii îşi puneau întrebările şi primeau răspuns prin scrisori consemnate de părintele Seridos. Îndrumările veneau, pe cale epistolară, din miezul tăcerii în care bătrînul pătrunsese: erau radiaţie a acestei tăceri lucide, luminoase. După ce părintele Seridos a murit, nimeni nu a mai auzit vreun cuvînt de la Barsanuphios, cuprins cu totul în liniştea lui Dumnezeu. Din această linişte lucidă, el răspunsese cu fineţe şi libertate spirituală, cîteodată cu umor, fiecărui corespondent, într-un stil direct, colocvial, nemeşteşugit. Dar nici măcar această tăcere nu refuză expresia aleasă, limbajul bine condus. Unui monah care îi scrie încifrat, folosindu-se de literele alfabetului, Barsanuphios îi dă răspunsuri la fel de enigmatice. În sfîrşit, îi trimite o meditaţie asupra literei eta, bazată pe simbolismul literelor, metodă ce avea curs nu numai în mediile iudaice din Antichitatea tîrzie. „Aici el dă dovadă de mare talent literar“, potrivit editorilor corespondenţei în volumele din Sources chrétiennes, F. Neyt şi P. de Nagelis-Noah. „Concepută ca o rugăciune, meditaţia cuprinde figuri retorice, succesive intensificări, o progresiune ascendentă care merge de la concret la abstract, simetrii, «refrene» aproape poetice.“

Scrisoarea a însemnat mereu o expresie a prieteniei, a intimităţii în distanţă. A scrie ales, a scrie adecvat, a scrie astfel încît să-ţi bucuri şi să-ţi hrăneşti corespondentul nu era, oare, şi acesta, un mod de respectuoasă prietenie faţă de logos şi, pînă la urmă, faţă de Logosul însuşi?

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase şi doctor în filozofie. Cele mai recente cărţi publicate: Nicolas de Cues ou l’autre modernité (L’Harmattan, 2010) şi Stilul religiei în modernitatea tîrzie, Polirom, 2011.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
România, determinare, în loc de hăhăieli și fițe: explicația succesului cu Ucraina și demontarea unei idei ridicole
România s-a calificat, în premieră, la turneul final Billie Jean King Cup. Rezultatul se datorează cuplului Ana Bogdan – Jaqueline Cristian. Cele două au acceptat mereu convocarea și, inclusiv când au pierdut, au dat totul pe teren. Ceea ce nu se poate spune despre multe alte jucătoare.
image
Ursul care a ajuns la doi pași de București, căutat în continuare de jandarmi. De ce animalele sălbatice își părăsesc habitatul
Un pui de urs care a ajuns sâmbătă la doi pași de București era căutat aseară de jandarmi. Animalul sălbatic a fost văzut sâmbătă în localitatea Ciolpani, Ilfov, iar autoritățile au trimis un mesaj RO-Alert către locuitorii din zonă să stea departe de urs, să nu se fotografieze cu el.
image
Coperta albumului „Cantafabule” al trupei Phoenix, reconstituită de autor. De ce a fost supusă cenzurii comuniste VIDEO
Primul dublu-album scos în România a aparținut trupei Phoenix și se numește „Cantafabule”. A fost scos în urmă cu 49 de ani, însă creația artiștilor pentru copertă nu a trecut de cenzura vremii.

HIstoria.ro

image
„Monstruoasa coaliție”, Cuza și francmasonii, în „Historia” de aprilie
De ce au ales adversarii lui Cuza să-l răstoarne de la putere? Care a fost rolul masoneriei în acest proces? Este apartenenţa lui Cuza la masonerie confirmată documentar?
image
Oltcit, primul autovehicul low-cost românesc care s-a vândut în Occident
La Craiova se produc automobile de mai bine de 40 de ani, mai exact de la semnarea contractului dintre statul comunist român şi constructorul francez Citroën. Povestea acestuia a demarat, de fapt, la începutul anilor ’70, când Nicolae Ceauşescu s- gândit că ar fi utilă o a doua marcă de mașini în România.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.