Doi papi despre dialogul religiilor

Benedict al XVI-lea şi Francisc I. Presa a publicat din belşug, acum cîteva luni, imaginea celor doi oameni în veşminte albe, îngenuncheaţi alături în capela de la Castel Gandolfo. Alături de comentarii care să stoarcă din ea cît mai mult profit mediatic, cu supoziţii – neverificabile, deci fără risc – menite să-i adauge ceva piper, să creeze un plăcut freamăt de emoţie înaltă, dreasă cu puţină suspiciune. Nemaipomenită doime de Pontifi – s-a spus –, şi nici măcar în concurenţă, în schismă (asta s-a mai văzut), ci în colegialitate spirituală! Nemaipomenită (oare posibilă, permisă de canoane?) retragere a papei Benedict din funcţie! Nemaipomenită întîlnire între un Papă demisionar şi Papa proaspăt ales. Despre ce au vorbit cei doi, singuri, fără nici un martor? Despre condiţia Bisericii Catolice în modernitate ori despre dosarele ei nevralgice? Despre mersul catolicismului după Conciliul Vatican II sau despre Vatileaks?

Fiecare gest, mişcare, cuvînt, veşmînt al celor doi au fost înregistrate. Au devenit suport – sau pretext – pentru construcţii explicative luxuriante. S-a vorbit în jurul lor despre geografia religioasă a lumii şi căsătoriile gay, despre istoria recentă a Argentinei şi istoria milenară a Bisericii, despre ecumenism şi excluziune socială, despre condiţia actuală a sacrului, despre sărăcie, peronism şi laicitate. S-a vorbit şi despre dialogul religiilor.

Media sînt, desigur, regizori de „evenimente ale zilei“. Orice fapt ar lua în seamă, îl ambalează în aerul actualităţii, îl leagă de temele dominante ale momentului. Îl marchează cu etichete şi simboluri larg cunoscute, aşa încît publicul să-l poată consuma cu uşurinţă. Au prezentat evenimentul de la Vatican după aceeaşi reţetă. De astă dată, însă, erau îndreptăţite să citească lucrurile după coduri simbolice, chiar dacă lectura lor nu pedala pe fineţuri spirituale. Se aflau în faţa unui eveniment care participă într-adevăr la un vast univers simbolic, la marea reţea a simbolismului creştin. Pe deasupra, un Papă îşi împlineşte ministerul nu numai prin cuvînt, decizii, documente, ci şi prin stilul – atent condus – al prezenţei sale. Papa e un „actor“ spiritual nu numai prin importanţa sa pe scena creştinătăţii şi a lumii, ci şi fiindcă „îşi pune în scenă“ mesajul. Gesturile şi atitudinile sale publice fac parte dintr-un vocabular simbolic care se adresează credincioşilor, dar totodată societăţii şi timpului său. Chiar într-o lume laicizată, tipul lui de prezenţă e un reper la care iau seama atît oamenii din Biserică, cît şi cei din afara ei. Ioan-Paul al II-lea a fost, în acest sens, un mare comunicator. La fel se anunţă a fi Francisc I. Primul a stîrnit curajul oamenilor împotriva totalitarismului. Cel de astăzi stîrneşte – prin traseul său anterior deja – responsabilitatea faţă de periferiile şi excluşii societăţilor noastre. În comparaţie cu stilistica lor vie, îndrăzneaţă, Benedict al XVI-lea pare de o clasică discreţie. A fost un Papă al sobrietăţii aristocratice, urmat de un Papă al jovialităţii populare!

Prin căldura sa franciscană, noul Papă stîrneşte speranţe de inventivitate înviorătoare privind ecumenismul intracreştin şi larg religios. În ceea ce priveşte dialogul religiilor, e semnificativ ce episod emblematic se invocă drept referinţă istorică pentru un iezuit ca Jorge Bergoglio. E amintit, desigur, şi Sfîntul Francisc Xavier, primul iezuit care a rostit mesajul Evangheliei în extremul Răsărit. (Va fi urmat de Matteo Ricci în China secolului al XVI-lea, cînd, cu superioară inteligenţă, iezuiţii au turnat mesajul creştin în cadrele înaltei civilizaţii a locului. Au atestat, astfel, universalitatea acestui mesaj prin dialog intelectual cu cărturarii unei lumi atît de diferite de a lor.) Dar mai adesea e invocată întîlnirea plină de poezie curtenească între Sfîntul Francisc şi sultanul Al-Kamil, în 1219, la Damietta. Cruciat al cuvîntului, Francisc străbate pînă la principele musulman cu vestirea Evangheliei şi – la întrebarea acestuia despre războiul care opune două religii ale Cărţii – răspunde cu echidistantă melancolie că „Iubirea e neiubită, e răstignită în această lume.“

Francisc I are ceva din acest stil de îndrăzneaţă spontaneitate. Are curajul de a refuza pompa instituţională, de a trece peste convenţii şi bariere socio-religioase, peste eticheta Curiei. E un om de anvergură în privinţa doctrinei, dar şi un om al simplităţii generoase, surîzătoare. În splendoarea Vaticanului a adus cu sine, din Buenos Aires, o modestie programatică. Îşi înmulţeşte gesturile de colegialitate faţă de cardinali, faţă de credincioşi, faţă de public. Se amestecă în mulţime, spre spaima aparatului său de securitate. Are un tip de comportament şi de comunicare menit să afirme puternic ceea ce predecesorii săi semnificaseră în moduri mai discrete: anume, desprinderea funcţiei papale de gloria unei „monarhii religioase“, de stilul suveranităţii temporale cu care ea a fost înveşmîntată în secole de-a rîndul. Papa nu e un principe sacralizat. E un înalt slujitor al Bisericii, împlineşte un ministerium. Iar funcţia nu se lipeşte de chipul şi destinul persoanei care o împlineşte. Poate chiar mai expresivă decît cordialitatea lui Francisc I a fost, în această privinţă, demisia Papei Benedict al XVI-lea. Ea a marcat îmbinarea, dar şi neidentitatea între responsabilitatea faţă de o funcţie şi responsabilitatea faţă de propriul destin spiritual. Deosebirea nu a prea fost asumată în istorie. Se poate cita doar cazul Papei Celestin al V-lea, care, în 1294, după cîteva luni de pontificat, s-a întors la îndeletnicirea lui de călugăr. Dar canoanele prevăd posibilitatea demisiei, pe care Papa o anunţă cardinalilor electori. Cel care a fost Benedict al XVI-lea s-a retras într-o mînăstire din Vatican, pentru a-şi vedea de un drum care e mult mai lung decît un pontificat.

În privinţa diversităţii religioase şi de convingere, Francisc I a dat un semn limpede, puternic în subtilitatea lui: binecuvîntarea papală tăcută, adresată celor cîteva mii de jurnalişti reuniţi la Vatican după înscăunarea sa. Pentru a nu impune altor apartenenţe religioase sau convingeri forma creştină – a declarat el –, va rosti binecuvîntarea înlăuntrul său, cu conştiinţa că „toţi sînt fii ai lui Dumnezeu“. Aşadar, o binecuvîntare creştină, dar dincolo de cuvinte exterioare. În acea tăcere orientată, împărtăşită de asistenţă, se făcea semn către Duhul care se revarsă dincolo de contururile cuvintelor omeneşti, se oferă fără limite, iradiază în cuvintele religiilor şi ale căutărilor spirituale. Iată un mod de a semnifica universalitatea christică, atotcuprinzătoare, fără a stingheri nici libertatea omului, nici diversitatea religioasă. Iată un mod de a face semn către Tăcerea divinului, din care El însuşi se rosteşte pe sine în diferite limbaje spirituale.

Un scriitor pe forum – spirit canonist, ori poate antropolog pur şi dur – se întreba cum poate fi valabilă o binecuvîntare mută. Pentru ca binecuvîntarea să fie eficace – spunea el –, „canalul Duhului“, care e Papa, trebuie să articuleze exact cuvintele stabilite prin canon. Or, a reduce raportul cu transcendenţa la mecanică rituală e o formă de idolatrie pe care religiile o denunţă: ea ar însemna să desfiinţezi colaborarea între om şi divin, să-i interzici tradiţiei creativitatea. Ar însemna, pînă la urmă, să-i impui lui Dumnezeu reguli de comunicare, să-l obligi să se comunice în formule. Noul Papă e departe de asemenea poziţie, are curajul inventivităţii credincioase. El critică, de altfel, acea „Biserică autoreferenţială, care pretinde să îl reţină pe Christos înăuntrul ei şi nu îl face să iasă“ în largul lumii (Zenit, 27 martie 2013).

Comparativ cu deschiderile Conciliului Vatican II, a fost tema dialogului interreligios mai palidă în timpul lui Benedict al XVI-lea? Nu. A fost tratată diferit. Izbucnind mediatic în 2006, prin discursul controversat al Papei la Universitatea din Regensburg, ea a fost condusă, totuşi, cu fineţe şi perseverenţă. Tocmai momentul de criză în relaţia cu islamul a declanşat un schimb de vederi între cele două religii, dus nu în cerc restrîns, de specialişti, ci în auzul public, cu mare ecou în presă. Tocmai acel moment a declanşat din partea Vaticanului un şir de precizări care nu infirmă deschiderile Conciliului Vatican II. Rezervat întrucîtva faţă de dialogul doctrinar, Benedict al XVI-lea a mizat, în schimb, pe dialogul între culturile spirituale ale lumii. Nu o teologie interreligioasă, precum cea a unor teologi catolici liberali – a susţinut el –, ci un efort de convivialitate bazat pe libertatea de conştiinţă şi pe deschiderea spre valorile spirituale ale celuilalt.

Prin binecuvîntarea sa tăcută, Francisc I a făcut, implicit, semn către Tăcerea ultimă, rădăcina unică a diversităţii. În ceea ce îl priveşte, Benedict al XVI-lea vedea dialogul ca pe o simfonie a diferenţelor. Modelul susţinut de el constă într-o „acordare“ în sens muzical a culturilor hrănite de religii. De ziua Sfîntului Benedict, în 11 iulie 2012, West-Eastern Divan Orchestra, condusă de Daniel Barenboim, i-a oferit un concert la Castel Gandolfo. Reunind muzicieni israelieni, palestinieni şi din alte ţări arabe, evrei, musulmani şi creştini, West-Eastern Divan Orchestra a fost creată cu 13 ani în urmă. Asemenea lui Jordi Saval, Daniel Barenboim crede în capacitatea muzicii de a deveni exerciţiu de colegialitate, diversitate culturală adusă la sunetul plin al unei armonii. Benedict al XV-lea a folosit practica orchestrală pentru a-şi explicita modelul. Din mulţimea de timbre ale diferitelor instrumente – susţinea el – se poate alcătui o simfonie. „Dar rezultatul nu se obţine în mod magic ori automat, ci doar graţie angajamentului fiecărui muzician, un angajament răbdător, trudnic, care cere timp şi sacrificii, presupune efortul ascultării reciproce şi evită să se pună excesiv în valoare pe sine, în dauna reuşitei superioare a ansamblului.“

Tăcerea şi simfonia: două modele complementare pentru întîlnirea religiilor. Primul referă acordul la liniştea atotcuprinzătoare a lui Dumnezeu, care se manifestă în centrul profund al omului. Al doilea situează acordul la capătul unui lung exerciţiu de compunere – fără nivelare, sincretism ori competiţie – a diferenţelor. Amîndouă cer angajare, inventivitate orientată, depăşire de sine.

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase şi doctor în filozofie. Cele mai recente cărţi publicate sînt Nicolas de Cues ou l’autre modernité (L’Harmattan, 2010) şi Stilul religiei în modernitatea tîrzie (Polirom, 2011).

Foto: adevarul.ro