Despre singurătăţi

În Occidentul tîrziu modern, religia poate fi un leac împotriva singurătăţii. O mulţime de persoane spun că vin în Biserică fiindcă găsesc aici un mediu cald, binevoitor, caritabil, ocrotit de neliniştile, neaşezarea, crizele erodante din societatea mare. Modernitatea nu i‑a accentuat individului doar prestigiul, ci şi fragilitatea. El e lăsat să‑şi fabrice singur şi rostul existenţei, şi plasa de relaţii în care şi-o duce. Insul nu mai e inclus, ca de la sine înţeles, în vechile reţele ale solidarităţii: rudenie, vecinătate, asociaţie profesională sau religioasă, tradiţii, date spirituale larg împărtăşite. Nu rareori individul se simte vulnerabil, fără sprijin, izolat. Chiar familia a devenit cîteodată monoparentală. Nu numai bătrînii, marginalii, delocalizaţii sînt figuri ale singurătăţii în societăţile noastre. Georges Minois, într-o Istorie a singurătăţii şi a solitarilor, vorbea despre comunicarea opacă a cyberizolaţilor, claustraţi în faţa ecranului lor.

Dacă, potrivit lui Marcel Gauchet, religia are un frumos viitor fiindcă poate oferi individului un important capital de sens existenţial, ea îi oferă totodată comunitate. Îl cuprinde într-un spaţiu de ordine deja dată, de siguranţă, de întrajutorare. De convivialitate garantată. Iar individul poate fi tentat să se socotească „parte“, nu participant la acel mediu, să se cuibărească în omogenitatea grupului, să-şi depună persoana sub stăpînirea colectivului. Filmul După dealuri ne aminteşte cu o sobră expresivitate cazul religiei-refugiu.

Succesul fundamentalismelor religioase se datorează în parte aceluiaşi sentiment de izolare care caută să scape de sine, de astă dată cu preţul topirii insului în ideologia unei grupări. Dintr-un singuratic dezorientat, el devine element al unei „legiuni“ cu concepţii simple şi dure, cu practici obligatorii, cu pretenţia de a poseda – în exclusivitate – adevărul ultim. Nu mai e individ, e exponentul unui colectiv.

Dar, lăsînd deoparte aceste motivaţii, religio, religare nu înseamnă oare legătură? Nu trimite etimologic la ţesătură umană, la reuniune, la comunitate? Nu apasă modernii chiar pe sensul/funcţia de „legătură socială“ ale religiei?

Şi totuşi, în momentul ei auroral, credinţa apare sub semnul singurătăţii. Singurătatea umană vulnerabilă, provocată prin dislocare, ruptură, dezrădăcinare: iată care e, în Biblie, condiţia umană fondatoare pentru întîlnirea cu transcendentul.

Avraam e figura exemplară a credinţei în cele trei tradiţii monoteiste fiindcă acceptă/izbuteşte să se rupă din reţeaua securizantă a coordonatelor familiale şi familiare, obşteşti, fiindcă, numindu-se încă Avraam, nu şovăie să iasă „din  pămîntul lui, din neamul lui, din casa tatălui lui“ (Facerea, 12, 1), cu toate conotaţiile culturale şi religioase pe care le au aceste categorii. I se cere să lase în urmă identităţile prealabil date, de grup, colective. Să devină un „singur“ cvasiabsolut. Să ia asupra lui o identitate care nu se mai joacă decît prin raportul viu cu transcendentul. Şi astfel, liber de particularisme, călător orientat doar de reperul din zenit, el face experienţa universalului lui Dumnezeu; îl semnifică prin propria condiţie singulară. Făgăduinţa că toate neamurile pămîntului se vor binecuvînta în el (Facerea, 12, 3) apare drept consecinţa – şi confirmarea – acestei „ieşiri“ inaugurale prin care el se „adecvează“ atotprezenţei divine.  

În universalitatea lui, Dumnezeu angajează raportul fondator al credinţei cu cineva care e capabil de o dublă mişcare: expansiune, dezmărginire, pe de o parte, iar, pe de altă parte, „concentrare“ a persoanei prin retragerea ei din datul colectiv, responsabilitate a unui unicum uman, care se defineşte prin referinţa verticală, prin legătură directă cu divinul. Aceasta e, de altfel, semnificaţia primă dată de autorii creştini lui religare.

Celui care îi spune „Ieşi!“ (Facerea 12, 1), Avraam – în episodul Moria, cînd i se cere să se expună totalmente Unului divin, renunţînd la descendenţa făgăduită – îi răspunde „Iată-mă!“ (Facerea, 22, 1). Singurătatea lui Avraam se dovedeşte demnă de singurătatea lui Dumnezeu. Peste domeniul credinţei se bolteşte, definitoriu, lapidarul lor schimb de cuvinte, „raportul lor de singurătate“.

Sigur că religia implică în mod necesar comunitarul, legătură între Dumnezeu şi familia credincioşilor. Dar comunitatea nu atenuează unicitatea umană, nu şi-o subsumează; îi oferă un drum. Experienţa şi doctrina spirituală găzduite de comunitate dau mediul, „aerul“ unde fiecare membru se poate depăşi pe sine, se dezvoltă ca un unicum orientat spre ţinta unică. Ţinta este cea care îi leagă pe toţi prin zenitul ei.

S-a spus că substanţa religiei se joacă între cele două etimologii ale termenului: religare şi relegere. Religare trimite şi la comunitar, cu toate manifestările lui. Relegere cuprinde printre înţelesuri „observaţia atentă“, „meditaţia“, „reculegerea“. El sugerează retragerea fiinţei umane din mulţime şi multiplicitate, pătrunderea în propria interioritate, drept condiţie a intimităţii cu Interlocutorul divin. „Intră în cămara ta şi, închizînd uşa, roa­gă‑te Tatălui tău, care este în ascuns“ (Matei 6, 6).

Tema celor două aspecte ale credinţei ni se impune îndată ce pătrundem sub bolta unei biserici răsăritene. Din vîrful ei, Christos îşi coboară ochii asupra fiecărui privitor uman. Nici unul dintre cei care ridică ochii nu se poate îndoi că acea privire i se adresează în mod intim, pînă în centrul fiinţei, că-l cheamă la „raportul de singurătate“. Nici unul nu poate ignora că Privirea nu-i este rezervată, că ea se aţinteşte asupra tuturor receptorilor umani.

Bolta, ca formă arhitectonică, cu „ochiul“ ei polar, pune în spaţiu şi în scenă un universal raport de singurătate. Desigur, el nu e de trăit în ruptură faţă de credinţa comunităţii, înţeleasă ca receptacul al revelaţiei. Tocmai tradiţia, cu doctrina, tainele liturgice, ritmurile şi cultura ei, face posibil un autentic raport de singurătate. Dar comunitatea se construieşte pe acest raport.

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase. Cea mai recentă carte publicată e Modelul Antim, modelul Păltiniş. Cercuri de studiu şi prietenie spirituală, Humanitas, 2015.