Sănătatea care te îmbolnăvește
La începutul lui 2011 am vrut să-mi plătesc, ca de obicei, asigurarea de sănătate. De astă dată nu la sector, ci la Casa de Asigurări de Sănătate a Municipiului Bucureşti. Noul ei sediu, din str. Gheorghe Ţiţeica, e luxos: marmură gri, ascensoare silenţioase, pereţi vitraţi. Şi o mulţime de uşi, dintre care doar la cîteva se aflau cozi. Mari, dense, nemişcate. Printre ele, se agitau, aiuriţi, clienţii (sau beneficiarii?), trimişi de la un ghişeu la altul, de la o săgeată la alta, de la un afiş lipit cu tradiţionalul scoci la altul. Şi coada de la „Informaţii“ era plinuţă. Acolo mi s-a spus că pot evita aşteptarea plătind la CEC. Dar că tot voi avea de înfruntat coada cea mare, unde se eliberează „Adeverinţa de asigurat“ fără de care eşti un nimeni pentru sistemul de sănătate din România. Chit că ţi-ai plătit la timp contribuţia, medicul de familie nu te mai primeşte (s-au înmulţit controalele), de medicamente compensate nici vorbă, iar de spital nu te poţi apropia, bănuiesc, decît pe propria pungă (prea slabă faţă de cheltuieli). Dar auzisem că instituţia asiguratoare achiziţionase de cîţiva ani un sistem computerizat foarte scump pentru a-şi gestiona – pe plan naţional – toate activităţile. S-a scris mult în Caţavencu despre asta. Scump, dar măcar o fi performant, capabil să rezolve civilizat chiar şi relaţia cu beneficiarii, l-am creditat eu cu nădejde. Cozile or fi doar un fenomen de început! am încercat eu să mă liniştesc (deşi „începutul“ dura deja de ani de zile). Poate că sistemul n-a fost încă pe deplin „implementat“, funcţionarii nu ştiu încă să-i manevreze în mod expert capacităţile, „menu“-ul. Ori s-a făcut înghesuială de plătitori şi sistemul – prea „nou“ – dă rateuri, face încurcături, iscă blocaje. O fi – vorba lui Caragiale despre telefonul unei redacţii ieşene – „cam năzuros – e încă june“.
Am revenit peste patru luni, acum cîteva zile, cu dosarul actelor necesare pentru a căpăta mult rîvnita adeverinţă. Citisem cu atenţie lista lor pe un afiş, o notasem, o verificasem pe Internet, le obţinusem pe toate. Eram sigură de izbîndă. Am găsit o uşă cu o coadă mică şi – ce bucurie! – era chiar uşa care se potrivea categoriei mele de asigurare. Un mic miracol, care n-a durat desigur mult. Doamna de la ghişeu mi-a spus fără menajamente că pentru adeverinţă trebuie să stau la coada cea mare. Dar, binevoitoare, mi-a atras atenţia că-mi trebuie şi alte acte. S-a uitat reticentă la chitanţele mele de la CEC, netrecute prin coadă. A verificat pe computer şi a constatat – satisfăcută – că exista o greşeală: maşina afişa o sumă mai mare decît cea de pe chitanţele mele îndoielnice. Procedeul curat, sigur era să stau la coadă, la toate cozile necesare. Iar dacă voiam să fac o reclamaţie împotriva batjocurii la care e supus plătitorul asigurărilor de sănătate, n-aveam decît. Dar trebuia să mă duc în strada Sergent Matei N. Dumitru. Acolo era sediul Direcţiunii.
M-am apropiat – deja nervoasă – de coada esenţială, coada adeverinţei. Nu era o coadă, era un ciorchine. Vreo cîteva sute de persoane, haotic, dar sufocant înghesuite, aspirau – după părerea mea fără speranţă – către o uşă ascunsă după un fişet. Strategic plasat, fişetul nu dădea voie cozii să se transforme într-o chiftea care să blocheze uşa. În preajma ei coada se subţia şi doar cei puternici se puteau menţine pe poziţie.
Privirea a început să mi-o ia razna, tensiunea – să mi se ridice, glasul – să-mi bolborosească. Mi-am impus calmul, nu-mi puteam permite să mă îmbolnăvesc de furie. Nu aveam adeverinţă de asigurat! Dar lovitura cea mai aspră a venit cînd soţul meu (ne gîndisem că înfruntarea era prea mare pentru unul singur) mi-a explicat că ADEVERINŢA trebuie reînnoită o dată la trei luni. Or, preaîndepărtata uşă nu părea să poată absorbi – într-o zi de lucru – întregul ciorchine. Nu aveai nici o garanţie că nu vei petrece – o dată la trei luni – zile şi zile nădăjduind să ajungi dincolo de prag. Pentru persoanele neasigurate de un angajator, viaţa putea deveni o bătălie continuă pentru a obţine hîrtia adeveritoare. Coada la sănătate risca să înlocuiască, în mod „salutar“, „european“, neistovitele cozi la alimente din comunism.
Ce să fac? Cum să atac problema majoră, complicată, plină de necunoscute şi obstacole a adeverinţei? Să înfiinţez o Asociaţie de luptă pentru „fluidizarea“ şi civilizarea modului de a obţine adeverinţa de asigurat şi de a plăti cotizaţia la Casa de Asigurări de Sănătate (ALFCMOAAPCCAS)? Chiar dacă eu nu voi obţine nicicînd adeverinţa, măcar voi milita pentru binele românilor neasiguraţi de un angajator! Voi contribui la sănătatea lor, ferindu-i de cozile şi nervii din str. Gh. Ţiţeica! Sau să încerc să rezolv cu o pilă, o relaţie? Dar ce relaţie nu se ofileşte dacă îi soliciţi servicii din trei în trei luni? Ce pilă rezistă? Nu. Rămîn onestă. Dar deocamdată fără adeverinţă. Cel mai realist ar fi să-i cer lui Dumnezeu un miracol: o viaţă şi o moarte sănătoase, cărora să nu le pese de adeverinţa de asigurat la CASMB!
Anca Manolescu
plătitoare conştiincioasă la CASMB,
dar fără speranţă de adeverinţă
