Autoportretul unui părinte

Un număr dedicat adolescenţei era firesc după recenta temă „scrisori către copiii noştri“. Motto-ul celei din urmă m-a făcut să surîd. Citatul din Khalil Gibran, poetul inspirat al Libanului îndeamnă: „copiii voştri: străduiţi-vă să fiţi ca ei, dar nu încercaţi să-i faceţi ca voi.“ Un abur de elevată duioşie, de exaltată dizolvare e de aşteptat să ne cuprindă sufletele la auzul lui. Şi are într-adevăr acest efect, cel puţin asupra unui anumit public postmodern, libertar, ecolo... Dar în lumea veche îndemnul ar fi părut bizar, absurd. A rămîne permanent la unei stadiul totale plasticităţi, a unei materii care poate primi orice formă riscă să te transforme în plastilină. Într-un Proteus cu obraji bucălaţi.

Poate că citatul din Gibran vizează inocenţa copilăriei, la care se referă adesea şi Noul Testament. Dar cel din urmă nu propune umanului drept model copilăria, inocenţa nereflexivă, gunguritul drăgălaş. Ceea ce propune e îmbinarea între puritate şi înţelepciune, reunite în rotunjimea maturităţii. „Nu fiţi copii la minte. Fiţi copii cînd este vorba de răutate. La minte, însă, fiţi desăvîrşiţi“ (I Corinteni, 14, 20). Dosarul biblic al copilăriei pe care Andrei Pleşu l-a comentat în Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste arată că lucrurile sînt privite în Scripturi mult mai nuanţat, mai riguros, mai realist decît rozele exhortaţii de a ne modela după ceea ce e pură virtualitate, absenţă a oricărui model.

Adolescenţa era în lumea veche şi continuă să fie idealmente tocmai vîrsta cînd asupra virtualităţii iniţiale începe să se exercite modelarea – nu încă modelul. Pe placa posibilităţilor înnăscute se aplică grundul educaţiei. Înveţi să te laşi format şi să te formezi. Iar asta era o vîrstă decisivă, critică şi totodată plină speranţă în mediul filozofic ca şi în mediul larg al Antichităţii, acea lume pe care Henri-Irénée Marrou o definea ca o „civilizaţie a paideiei“. Era o lume unde conta să fii bine născut, dar mai mult conta să fii bine format, bine construit, bine cultivat. Orizontul în care se trăia era cel al desăvîrşirii. Se aştepta ca fiecare om să-şi lucreze propriile posibilităţi, să le conducă spre o geometrică armonie, să realizeze propria variantă de acord cu ordinea spiritului. A trăi la întîmplare, fără un ideal de perfecţiune, fără un efort de perfecţionare era de prost gust nu numai pentru filozof ori studios, ci şi pentru omul politic sau războinic, pentru cetăţean. „În Antichitatea tîrzie“ – spune undeva Peter Brown – „«cărţile clasice» trebuia să producă «persoane clasice». Orice altă funcţie ar fi părut vag ridicolă.“

Antichitatea ca şi Evul Mediu sînt pline de texte cu scop modelator, de cuvinte ale părintelui natural sau spiritual către urmaşi sau ucenici, de oglinzi ale principilor, de Învăţături ale lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie.

Dar exigenţa modelării de sine nu însemna copiere a unui model, mecanică imitatio, lipirea individului pe un standard dat. Unul dintre sensurile pe care Grecia veche le dădea libertăţii (eleutheria) se leagă tocmai de tema împlinirii. Libertatea e asociată ideii de creştere, de dezvoltare pînă la capăt a posibilităţilor prezente într-o entitate. Există numeroase texte în care libertatea este echivalată cu creşterea desăvîrşită (a unei plante, a unui om, a unei cetăţi, a unui popor), neîmpiedicată de vreo constrîngere exterioară care să greveze asupra principiului intern de dezvoltare. Aşadar, iată ce însemna, printre altele, libertatea omului: buna formare de sine, posibilitatea de a-ţi dezvolta deplin datele personale sub conducerea raţiunii. Dar asta implică responsabilitate, asta cere educaţie, progres atent condus, prezenţa formativă a unui profesor, maestru, sfătuitor. Pentru grecii vechi, a fi liber nu însemna altceva decît a fi om bine „crescut“.

Cînd, pe la începutul secolului al V-lea d. Chr., Synesios din Cyrene ştie că i se va naşte un copil, e deja cu gîndul la vîrsta cînd acesta va începe să se formeze, la adolescentul care va deveni. Iar pentru a-l forma pe acest adolescent, de care începe de pe acum să aibă grijă, Synesios se apucă să scrie. Dar nu înşiră sfaturi, îndemnuri, liste de virtuţi, exemple edificatoare, norme. Îşi face autoportretul. Scrie cu eleganţă şi spontaneitate un eseu despre ceea ce preţuieşte: de la contemplaţia filozofică la destinderea minţii prin lecturi alese, de la preferinţele lui stilistice pînă la tipul de ascensiune spirituală a intelectualului. Nu vrea să-şi formeze băiatul prin reguli. Vrea să i se facă cunoscut, să-i ofere adolescentului un exemplu care, poate, îl va orienta, îl va instrui.

Synesios (370-413) e un personaj aparte, de o atrăgătoare eleganţă. Şi-a trăit apartenenţa creştină ca neoplatonician ardent şi explicit, deschis faţă de spiritualitatea încă policromă de la cumpăna secolelor IV-V. Membru al unei familii de vază din Cyrene, are o formaţie solidă de filozof la şcoala alexandrină a Hypatiei, maestra pe care nu va înceta să o venereze. Dar face filozofie nu ca un profesor şi profesionist, ci ca amator, ca iubitor de înţelepciune, pe linia originară a filozofiei, încă vie în secolele IV-V. Pentru el, filozofia e un mod de cercetare contemplativă a realului, de tindere pasionată spre Unul divin. Este mod de viaţă. Imnele lui au intensitatea filozofiei mistice, a rugii totodată plotiniene şi creştine. În viaţă, ca şi în filozofie, Synesios e un aristocrat: degustă studiile ştiinţifice şi literare, eleganţa retorică, umorul, caldele relaţii de amiciţie savantă, vînătoarea. Cînd, în 410, i se cere să devină episcop în Ptolemais, pierderea liniştii studioase şi teama de răspunderile oficiale îl împovărează, deşi trăieşte criza cu mai puţin dramatism decît Augustin la Hippona. După o reflecţie de şase luni, e gata să se desprindă de plăcerile distinse ale vieţii de senior şi chiar de calmul cercetărilor intelectuale. Ceea ce nu poate accepta cu nici un chip e să-şi abandoneze angajarea de filozof, unghiul cunoaşterii din care atacă transcendenţa, responsabilitatea – pe care o consideră absolută – faţă de adevăr. Va încerca să fie un bun episcop, rămînînd totodată un filozof independent pentru care neoplatonismul şi calea creştină pot urca în simbioză spre acelaşi Unu.

Dar să ne întoarcem în 404-405, cînd Synesios scrie eseul Dion sau despre modul meu de viaţă. Dacă Dion Chrysostomul îi slujeşte drept figură tutelară nu este pentru că el ar fi fost o culme de ştiinţă contemplativă, ci fiindcă trecuse printr-o convertire de la retorică şi sofistică la filozofie – la filozofie ca mod de viaţă – fără a lepăda elocvenţa şi frecventarea culturii înalte ca pe ceva fără valoare. Dimpotrivă, ele rămăseseră pentru Dion auxiliare preţioase pe drumul filozofiei, mijloace de expresie pentru a-i îndemna pe alţii să apuce acelaşi drum. În această integrare a culturii în efortul filozofic, Synesios se recunoaşte pe sine. Şi pentru el priceperea de „a gîndi bine“ şi de „a spune bine“ se împacă de minune cu elanul contemplativ.

Ce-i trece aşadar el, fiului său? Un autoportret, dar unul asociat cu un exemplu, un personaj reper – Dion – pe care Synesios nu ezită de altfel să-l analizeze, să-l judece, să-l situeze. Îi trece de asemenea portretul intelectualului contemplativ, pentru care elanul mistic se îmbină cu reflexivitatea. Synesios ştie că poate exista mistică veritabilă şi fără studiu, instruire, cultură. Dar misticul „brut“ riscă să pună asupra realului şi, pînă la urmă asupra transcendenţei, o privire simplistă, reductivă. „Neştiutorul de carte“ poate primi, desigur, pe inima lui necultivată, netedă, „virgină“, literele ştiinţei divine şi poate judeca realul cu această pricepere polară. Dar, se poate întîmpla să îl judece doar cu spiritul său „necioplit“, căci între mintea sa şi mintea divină nu a existat raport pregătitor prin antrenament intelectual, prin studiu; nu au existat scară a înţelegerii, progresiune, articulaţie.

„Cînd, după o ascensiune subită, e nevoie să cobori, cazi cîteodată prea jos; te prăbuşeşti în adînc, aşa cum adineauri ai urcat printr-un salt. Dacă raţiunea nu conduce la început, ea nu va fi de ajutor la întoarcere“, spune Synesios (Dion, 10).

Potrivit lui şi în acord cu concepţia pitagorică, virtuţile curăţă sufletul, fac din el un spaţiu primitor, un receptacul; cultura structurează sufletul. Îi dă capacitate ofensivă, unelte cu care să înainteze în cunoaştere. Căci cultura la care se referă Synesios nu e o cultură de erudiţie, nici una care se investeşte în sistematizare savantă ori în apologie dogmatică. E o cultură activă, creatoare. Filozof – spune el (Dion, 7) – este cel care nu numai că uneşte armonios studiul diferitelor ştiinţe, ci are „propriul instrument“, are capacitatea de a întreprinde o cercetare personală – „aşa precum Apollo conduce corul Muzelor, dar intonează şi singur un cînt inefabil şi sacru.“ În fond, ceea ce dă caracteristica tare a contemplativităţii studioase este tocmai efortul personal şi libertatea investigaţiei. E îndrăzneala de a-ţi croi propriul drum de cunoaştere, de a-ţi parcurge propria căutare.
Iată despre ce începe să stea de vorbă Synesios cu adolescentul care va fi fiul său: „în tot ceea ce spun mă adresez mai ales acestui fiu care mi se va naşte curînd... am deja simţămîntul unui tată; vreau să trăiesc avîndu-mi fiul alături, vreu să-l instruiesc: va şti ce gîndesc despre fiecare scriitor şi despre fiecare operă; îi voi înfăţişa autorii mei favoriţi, judecîndu-i unul după altul...“ (Dion, 6).

Synesios îi pregăteşte deja fiului său loc în bibioteca sa. Îl vrea alături de sine în reflexivitate, în cultură, în căutarea filozofică. Îl vrea ca interlocutor, ca tînăr care se formează pentru a-şi conduce propriul gînd, propria cercetare. 

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase. Cele mai recente cărţi publicate sînt Nicolas de Cues ou l’autre modernité (L’Harmattan, 2010) şi Stilul religiei în modernitatea tîrzie, Polirom, 2011. 

Foto: wikimedia commons