Jocul de-a demonizarea
- filmul Inocenţa musulmanilor şi manipulările extremiste ale religiilor -
Acum cîţiva ani, caricaturile profetului Muhammad publicate de un ziar danez au avut parte de o furioasă mediatizare în ţările musulmane. Au stîrnit proteste furibunde, condamnări ale Occidentului, demonstraţii, agresivitate. Acelaşi lucru se întîmplă astăzi cu filmul Inocenţa musulmanilor, produs de astă dată de un cetăţean al SUA cu o identitate vagă, dacă nu mistificată, şi cu porniri etnico-religioase grobe. În momentul cînd scriu (14 septembrie 2012), ziarele îl indică pe un nebulos israelo-american Sam Bacile (sau Bassiel) care ar fi legat sau totuna cu un creştin copt, Nakoula Basseley Nakoula, condamnat în 2010 la 21 de luni de închisoare pentru escrocherie bancară. Un personaj obscur şi suspect pentru un filmuleţ ieftin, cu o ideologie primară. Ca şi caricaturile, filmul e o grosolănie golănească la adresa islamului. Extrasul de promovare începe cu o scenă din Egiptul de azi, în care musulmani îi agresează pe creştinii copţi, în pofida unei poliţii prezente, dar ineficace. Restul e o versiune în cheie ofensatoare a vieţii Profetului, înfăţişat ca un tiran, campion al violenţei şi al tuturor viciilor. Se pare că filmul a fost proiectat o singură dată într-o sală de cinematograf din California. După o jumătate de oră de la începerea proiecţiei, nu se vînduse nici un bilet. Nici extrasul de anunţ al filmului, plasat de YouTube, n-a prea avut efect în Occident. Lucrurile s-au schimbat însă odată cu difuzarea sa pe acelaşi YouTube, într-o traducere egipteană anonimă. Site-ul a avut în scurt timp un milion de vizitări. A urmat inflamarea presei din ţările musulmane, iar apoi izbucnirea violenţelor: mişcări de stradă în Egipt, Libia, Yemen, Tunis, Sudan, Kenya, Liban, moartea la Benghazi a ambasadorul SUA în Libia şi a altor trei funcţionari americani.
Între timp, poliţişti patrulează protector în jurul casei producătorului extremist. Căci, potrivit regulilor democraţiei, libertatea de expresie trebuie respectată, asigurată, apărată. Dar a fi cetăţean al unei democraţii nu înseamnă doar să te bucuri de libertatea de expresie. Înseamnă şi să asumi „responsabilitatea de expresie“. Or, personajul cu pricina se piteşte sub o identitate vagă, se simte apărat de aparatul de securitate publică. În interviurile pe care le-a dat unor publicaţii americane, declară că „regretă“ uciderile şi violenţele, făcînd totuşi recomandarea ca ambasadele americane să fie mai bine apărate pe viitor. În sfîrşit, culmea deriziunii, susţine că filmul nu intenţiona decît „să apere o idee“. A vrut „să atragă atenţia“ asupra situaţiei grave a copţilor creştini, o minoritate de veche tradiţie în Egipt, aflată sub presiune musulmană. Şi şi-a ales limbajul cel mai potrivit: violenţa de expresie, una de joasă speţă. De fapt, ideea sa directoare, ca şi a altor extremişti, e aceea că a te bucura de libertăţi, în democraţie, e totuna cu a călca în picioare valorile celorlalţi, a-i umple de murdării, a promova ura, a demoniza o întreagă religie.
Cum era de aşteptat, producătorul americano-copt şi-a găsit o mulţime de parteneri bine antrenaţi în acest joc de ping-pong al violenţei şi al extremismului etnico-religios. Grupările islamiste radicale declară doar şi ele că Occidentul e „marele Satan“, ameninţarea apocaliptică la adresa valorilor musulmane. Între cele două extremisme se joacă aceeaşi minge, pe care şi-o aruncă de la unul la celălalt cu semn schimbat, spre hrănirea reciprocă a violenţei: diabolizarea unei societăţi contra diabolizării unei religii. Elucubraţia unui individ sau a unor grupuri restrînse din Occident e numai bună pentru extremiştii musulmani. O flutură ca dovadă a unei agresiuni organizate de întregul Occident la adresa islamului. Fanatismul grupărilor islamiste e numai bun pentru extremiştii creştini sau pentru xenofobii occidentali. Îl flutură ca dovadă a ferocităţii islamului, a incapacităţii sale intrinseci de a lucra cu modernitatea.
De ambele părţi, ideologia extremistă şi tehnicile de interpretare sînt aceleaşi. Cel diferit e catalogat drept „adversar“ împotriva căruia e de luptat. Iar în acest scop, un aspect din devenirea istorică a „adversarului“ e absolutizat, fiind identificat cu esenţa religiei/ civilizaţiei sale. În cazul filmului despre care vorbim, tensiunile între majoritatea musulmană şi minoritatea coptă sînt înfăţişate ca represiune violentă şi sînt suprapuse pe momentul originar al islamului. Ni se prezintă imaginea unei religii care, din origine, prin însuşi fondatorul ei, e o (pseudo)religie a violenţei şi a viciilor. La rîndul lor, extremiştii musulmani intrepretează libertăţile occidentale drept ispite dizolvante pentru credinţă şi laicitatea drept agresor al religiei. Esenţa modernităţii constă, pentru ei, în caracterul său antireligios, dacă nu cumva „antimusulman“. E tocmai bună, aşadar, pentru diabolizare, pentru plasarea ei în osînda veşnică.
De o parte, ca şi de alta, extremiştii văd (sau se prefac că văd) istoria în situaţia ei finală, „eschatologică“, împărţită deja în grîu şi neghină, în oi şi capre. Evenimentele mărunte şi mari ale istoriei, cu toată încărcătura lor de contradicţie şi relativitate, cu întrepătrunderea unor poziţii diferite, ei le clasează scurt în două rubrici judiciare: cei drepţi şi vinovaţii. Iar în acest tablou – care şterge diferenţa de nivel între curgerea istoriei şi clarificarea sa finală – ideologii extremişti sînt, desigur, „cei drepţi“ şi totodată „judecătorii“. Ei, nu Dumnezeu decid că situaţia copţilor nu trebuie negociată politic, ci rezolvată prin condamnarea definitivă a islamului. Ei, nu Dumnezeu, decid că femeia care nu poartă văl calcă islamul şi trebuie ucisă. În formularea lui Mohammed Arkoun – musulman şi critic universitar al ideologizării religiilor – extremiştilor religioşi nu le pasă cîtuşi de puţin de manifestarea lui Dumnezeu în istorie. Ei se îndeletnicesc, dimpotrivă, cu „transcendentalizarea istoriei“, operaţie care „prin manipulări ideologice ale textelor revelate“ le transformă ideologia de luptă în „adevăr intangibil, sacru, înzestrat cu puterea de a-şi sacraliza aderenţii“ (vezi, de pildă, intervenţia lui Arkoun la colocviul La liberté religieuse dans le judaïsme, le christianisme et l’islam, Paris, 1981, pp. 109-125).
În Occidentul obişnuit cu diversitatea culturală, cu libertatea (uneori iresponsabilă) de expresie, precum şi cu religia devenită chestiune privată sau de grup confesional, penibilul filmuleţ nu a stîrnit interes. În schimb, în ţările musulmane, islamul nu e doar credinţă care irigă întreaga viaţă socio-culturală. Pentru foarte mulţi, el a devenit unicul loc de sens, de apărare, de recurs împotriva precarităţii economice şi a confuziei politice. Aşa încît orice atac, oricît de grosolan şi neînsemnat, la adresa islamului, stîrneşte indignare masivă, pe care mişcările extremiste se pricep să o canalizeze în favoarea ideologiei lor. Totuşi, nici Occidentul nu rămîne indiferent faţă de jignirea unei religii. Şi nici lumea musulmană nu e omogen manipulabilă de către extremişti. Secretarul de stat american H. Clinton a calificat filmul drept „scîrbos“ şi ofensator, subliniind – pentru un public neobişnuit cu regulile democraţiei americane – că administraţia SUA nu are nimic de-a face cu realizarea lui. Dar, mai ales vizita papei Benedict al XVI-lea în Liban (14-16 septembrie), unde i-a întîlnit fratern şi pe şefii diferitelor comunităţi musulmane, poate fi un moment de luciditate pentru raportul între religii şi instrumentările lor extremiste. Papa nu a condamnat numai filmul în cauză. A caracterizat „orice fundamentalism drept o falsificare a religiei“, afirmînd că revine Bisericii şi religiilor sarcina unei „autopurificări“, a „luminării şi educării conştiinţelor“ pentru a se ajunge „la dialog, la reconciliere şi la pace“ (cf. Le Monde, 14 sept.). El a pledat pentru convivialitatea religiilor, pentru o civilizaţie de simbioză în Orientul Apropiat (cf. Le Figaro, 15 sept.).
Pe de altă parte, reporterul TV5 la Tunis vorbea despre dezolarea studenţilor tunisieni, pentru care violenţa mişcărilor de protest „sînt dovada că li s-a furat revoluţia“. Pe forumul cotidianului algerian El Watan din 14 sept., o mulţime de intervenţii condamnau aceste violenţe şi ideologia care le stîrneşte. Neînsemnatul film a stîrnit o furtună internaţională. Dar în această furtună, se pot auzi şi voci ale bunului-simţ religios, şi voci ale speranţei; se poate cîştiga şi ceva luciditate împotriva manipulărilor extremiste ale religiilor.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase şi doctor în filozofie. Cele mai recente cărţi publicate sînt Nicolas de Cues ou l’autre modernité (L’Harmattan, 2010) şi Stilul religiei în modernitatea tîrzie, Polirom, 2011.
Foto: commmons wikimedia
