Tema săptămînii

Nu doar cei doi ani de pandemie au erodat relațiile de încredere, ci, mai nou, și războiul din Ucraina, dezbinarea ideologică împărțind lumea în două tabere.

Istoricismul democratic este unul dintre cei mai redutabili inamici interni ai democrației.

Tinerilor de azi trebuie să le spunem „Zîmbiți – mîine va fi mai rău!“.

Traumă este orice eveniment pe care eul nostru îl gestionează cu dificultate sau pe care pur și simplu nu îl poate gestiona.

Pînă la începutul pandemiei, îmi petreceam cam trei ore pe zi făcînd naveta. Asta însemna cam 16 ore pe săptămînă, cît încă două zile de muncă.

În acest Dosar antinostalgic ne-am propus să analizăm această istorie a iluziilor, dezamăgirilor și orgoliilor rănite la trei decenii (și ceva) după prăbușirea imperiului sovietic.

URSS a fost simultan o negare (a fostei elitei politice, pe care a eradicat-o acasă și în țările subjugate), dar încă și mai mult o prelungire (geopolitic vorbind) a vechiului Imperiu Țarist.

„Pentru Putin, Marele Război pentru Apărarea Patriei a asigurat prestigiul URSS în secolul XX și, prin urmare, al Rusiei.”

Frumosul municipiu de pe malul Mureșului a devenit în mod natural capitala conferințelor noastre.

Prima observaţie pe care aş face-o este că nu trebuie să căutăm noutatea cu orice preţ.

În secolul al XVII-lea, în următoarele ocurenţe ale formulei „Moscova, a treia Romă”, sesizăm o inversare a raportului dintre Biserică și imperiu.

Regresul nu poate exista decît în condițiile în care credem că există și progres.

Așa cum, în plină fervoare creștină, occidentalii au fost capabili de masacre, în plin ev evoluționist au demonstrat că sînt în stare de regresiuni la fel de ample.

Regresul din educație se reflectă în succesul unor agresivi analfabeți funcțional, deveniți influencer-i pentru generațiile de mîine.

Conspiraționismul nu e altceva decît întoarcerea la gîndirea magică paranoidă, în care forțe dincolo de controlul nostru ne controlează și ne manipulează.

Potopul, cutremure, războaie și alte evenimente majore duc la dispariția dramatică a unor civilizații și culturi, după care lumea reîncepe din nou.

Încălzirea prin pardoseală, atît de utilizată în perioada romană, părea un mare pas înainte în ale instalațiilor anilor 1990.

Arhitectural vorbind, ai fi în stare să trimiţi mesaje în viitor.

Neputința, anxietatea, moartea celor dragi, boala, deznădejdea, felul în care îi protejăm pe copii, despre toate au scris invitații mei.

O tristețe cît pentru toată specia. Purtată în cîrcă de cîțiva aleși ai disperării – pentru ca noi, ceilalți, să putem supraviețui.

În repertoriul oricărui om există trei răspunsuri posibile la orice emoție, deci și la frică: fuga, lupta și înghețul.

Nu permite nimănui să te atingă. Fii gata să țipi.

Este solidaritatea față de refugiați o nouă „cauză”? Avem nevoie de astfel de „cauze” într-o lume care pare să se ducă de rîpă, sînt ele indispensabile ca să putem supraviețui?

Solidaritatea, în politica externă, este o bună investiție, doar că mereu riscantă – pentru că actorii se schimbă, și odată cu ei se schimbă interesele locale/zonale.

Putem explica reacția fată de suferințele vecinilor noștri (și) prin teama că și noi am putea deveni victimele unei agresiuni similare.

Cred că valul uriaș de empatie și de solidaritate a pornit tocmai din înțelegerea la nivel personal că nu sîntem atît de în siguranță cum eram tentați să credem și că oricînd putem fi expuși unei asemenea situații.

Războiul a adus cu el și acest uriaș val de solidaritate, prin care am refăcut conexiuni uitate și am legat starea noastră de bine de a celor din jur.

Prin joc experimentăm, retrași în camera noastră, competiția sportivă, războiul, munca.

Ne părăsim propria viață, tot mai des, în favoarea altor vieți, construite de mintea noastră ca jocuri secunde și paradisuri artificiale.