„De pămînt trîntesc condeiul, meseria o urăsc”
Despre profesia scriitorului s-a vorbit încă de la apariția ei în cultura română. Deși unii autori, printre care se numără și Ion Heliade Rădulescu, vor încerca să mențină ocupația scrisului într-un spectru mesianic; în fond, poetul nu e altceva decît un rapsod menit a intona imnuri de proslăvire a neamului și a faptelor strămoșești (căci miza scrisului se împletește cu o miză națională la momentul respectiv), alții, precum Grigore Alexandrescu, se gîndesc încă de pe-atunci că scrisul pe speze proprii nu prevestește un viitor prea bun pentru autori. Așa se face că Heliade o să spună, în manifestul intitulat „Destinul poetului”, că a scrie înseamnă să îndeplinești o sarcină divină, aici: „Poetul este strein și călător [...] Parcă ar zice lumei din marele său zbor: / Pămîntul mi-este leagăn dar lăcuiesc în cer”.
Cu adevărat interesat de condiția socială a scriitorilor și de nevoia de „profesionalizare” a îndeletnicirii a fost Gr. Alexandrescu. Două aspecte îl îngrijorau pe Alexandrescu, care, de altfel, se brodau în jurul dilemei sale în ceea ce privește legitimitatea actului de a scrie literatură: poetul nu se arăta foarte lămurit asupra a ceea ce înseamnă talentul în lipsa unei certificări și era preocupat de dimensiunea non-lucrativă a ocupației scriitoricești.
Într-un celebru articol intitulat Le champ littéraire, Pierre Bourdieu așază scrisul, laolaltă cu alte profesii artistice liberale, în categoria profesiilor simbolice. Sociologul arată că, prin natura sa de activitate simbolică, orice ocupație artistică reclamă o profesie alimentară, secundară, necesară asigurării de resurse indispensabile traiului.
Pesemne că primul autor din cultura română care a pus în evidență acest destin nedrept al scriitorimii este Gr. Alexandrescu. La început de secol XIX, nu doar că are suspiciuni temeinice vizavi de lucrătura muzelor în creația poeților, dar scrisul i se pare chiar un moft, o cochetărie care doar îngreunează viața celor care ajung să o practice: „Cum să mă scap de muze, de vechea tiranie / De-ale lor capriții, de-a lor cochetărie”. Mai mult, scrisul constituie și o povară materială, incapabilă să asigure măcar plata unei datorii: „În ce muzele noastre pot să ne foloseasc? / Nici chiar de un datornic nu știu să ne plătească! / În zadar mai dăunăzi, am vrut, prin poezie / Să scap d-o bagatelă, d-o mică datorie”.
Dacă scrisul ar trebui profesionalizat și remunerat sau nu a rămas o lungă dezbatere constant revizitată în deceniile următoare. Prima legislație modernă asupra drepturilor de autor este implementată în anul 1862 și este orchestrată de către Constantin Hamangiu, care se aliniază cu scriitorii atunci cînd vine vorba de necesitatea remunerării lor. De cealaltă parte, viitorul ministru al Justiției, Constantin Dissescu, se opune „mercantilizării” scrisului și introducerii recompensei în lumea ideilor. Scrisul, la fel ca alte arte, este un bun realizat în numele națiunii, nu este precum o proprietate imobiliară.
Nici lui Ion Heliade Rădulescu nu i-a luat prea mult timp pînă să scrie textele sale despre sarsailism și autorlîc. Ce deplînge Heliade este tocmai acest cîmp al profesiunii scrisului, care e generos cu impostorii. După Heliade, există o generație de scriitori solizi, precum cea a lui, făuritori de limbă și cultură literare, și el se arată îngrijorat de ceea ce are să vină, căci scrisul ajunge să fie pervertit într-o strategie personală a unora de a se distinge de ceilalți, nu o ocupație autentică.
Se pare că istoria ocupației scrisului a fost complicată încă din fașă.
Foto: wikimedia commons
