Ce e mai ușor? Să fii tată sau fiu?

Tatăl meu a scris un jurnal. L-a început în ziua de 3 noiembrie 1946 și l-a încheiat pe 29 august 1990, cu mai puțin de doi ani înainte de „marele pas“ pe care îl aștepta. Fiind medic, era firesc ca ultimul capitol să aibă titlul „Epicriză“, ceea ce înseamnă concluzia medicală de pe foaia de observație a unui caz... Viața ca o boală diagnosticată. În aceste ultime pagini, scrie și despre fiul său: „O înseninare pasageră a fost nașterea lui Vlad, copil frumos, delicat, dar dificil (irascibil, instabil, cu «pavor nocturnus», balbism etc.)“. Citind acum aceste propoziții, acel „et caetera“ final mă sperie cel mai tare. Mai mult chiar decît rîndurile următoare: „Evoluția lui ulterioară mi-a îndreptățit grija, neliniștea din anii săi de copilărie. Cu amărăciune trebuie să recunosc că e o mare decepție pentru mine. Din cauza comportamentului său cam aberant – comoditate, indisciplină, destrăbălare –, dar și fiindcă nu a vrut (sau nu a putut) să facă medicina sau o altă profesie «tehnică». În compensație, are un real talent de scriitor, ziarist, cu înclinație spre pamflet, avînd o minte ascuțită dublată de o limbă viperină. Dar aceasta este o meserie nesigură și tare periculoasă”. 

Am apreciat sinceritatea tatei la doi ani după ce l-am condus pe ultimul său drum. Dar nu i-am împărtășit grijile. „Groaza nocturnă“ dispare cam pe la vîrsta de 7-8 ani și nu are relevanță în evoluția copilului. Cu balbismul treaba e mai complicată. Mi-a făcut viața un chin timp de vreo 20 ani (după adolescență a cam dispărut), dar a fost și folositor. Atît tatei, cît și mie. Lui, fiindcă s-a împotrivit ideii mele de a da la Facultatea de Drept; inițial a încercat să mă descurajeze spunîndu-mi că voi fi respins pe motiv de dosar (bunic deținut politic), argument care mi s-a părut stupid în anii ’80, mai ales venit din partea unui părinte reabilitat politic, ajuns membru al PCR. Atunci mi-a amintit necazul bîlbîielii și am fost nevoit să cedez. În ceea ce mă privește, balbismul m-a ajutat în dezvoltarea abilității lingvistice: ca să evit blocajele în anumite consoane dificile, am învățat să construiesc anti-balbic întregi propoziții, chiar fraze, înainte de a le rosti, construcții în care toate consoanele păcătoase să fie legate de o vocală din cuvîntul anterior. O gimnastică mintală foarte utilă și pentru ușurința scriiturii, pentru conceperea unui text.

De ce se temea tata de Drept și de ce s-a temut și de orice specialitate umanistă, cum ar fi Filologia, pe care am urmat-o pînă la urmă? Din pricina complicatei sale moșteniri parentale. Tata nu s-a înțeles bine cu mine, dar nici cu tatăl său, care a fost avocat, dar și moșier cam petrecăreț și cartofor. În jurnal îl caracterizează simplu: „Un tată acceptabil”. Dar în discuțiile cu mine era mai explicit: „Vezi că ajungi să semeni cu Alecu, bunicul tău! Ce atîta destrăbălare?!“; era vremea în care mă apucasem de bridge, iar pentru tata, orice joc de cărți era o pierdere de vreme. În anii ’50, Alecu a ajuns, din avocat bogat, muncitor lumînărar, apoi deținut politic. Pentru tata, această decădere a fost ca o ghiulea prinsă de piciorul său tînăr, dornic de afirmare. Iar 30 de ani mai tîrziu, cu stafia stalinismului încă vie în mintea sa, se temea de o revenire atavică, în mine, a inadaptării care îl nenorocise pe Alecu. „Nu ești pregătit pentru orînduirea în care vei trăi!“, mi-a spus, cu reproș, în iulie sau august 1989. După părerea sa, o carieră „tehnică“ ar fi fost mult mai protectivă, ferită fiind de imixtiunile ideologice, politice, care îl aduseseră pe tatăl său avocat în pușcărie.

Orînduirea pomenită de tata în august ’89 a mai rezistat doar patru luni. Eu nu am fost cine știe ce profet, dar de pe la mijlocul anului respectiv mi-a fost clar că abcesul se va sparge, că nu va rezista oroarea scîrboasă în care trăiam, cea în care nu-mi găseam locul, nici existențial, nici profesional, motiv pentru care mă complăceam în „comoditate, indisciplină, destrăbălare“, așteptînd Răsturnarea. Iar eu pe tata îl vedeam deja ca pe un dinozaur senil, probabil cam la fel precum îl considera el pe taică-său, în anii ’50. Dar, dacă nu ar fi picat regimul în decembrie 1989, ar fi trebuit să-i dau dreptate tatei: nu aveam nici o șansă în România Socialistă. În cel mai fericit caz aș fi rămas pînă la pensie inspector de învățămînt la o filatură amărîtă de lîngă București și azi nu mi-ați fi putut citi aceste triste rînduri într-o revistă care nu ar fi existat. Dar regimul a picat, așa cum visam. Și au urmat, pentru mine, 32 de ani de carieră în presa scrisă. Pentru care eram pregătit încă dinainte ca ea să apară. Carieră care nu a fost deloc nesigură (financiar vorbind, cel puțin un sfert de secol mi-a adus un venit mai bun decît aș fi avut ca medic ori ca inginer) și deloc periculoasă, dacă nu considerăm cumva periculoase destrăbălatele nopți alături de colegii mei jurnaliști petrecăreți.

Relații tensionate sînt sigur că au fost și între bunicul și străbunicul meu, precum și între străbunicul și stră-străbunicul meu. Problematice sînt legăturile dintre orice tați și orice fii. De cele mai multe ori, punem aceste neînțelegeri pe seama „conflictului dintre generații“. În cazul tatălui meu însă, a fost mai mult decît atît. În amîndouă ipostazele, aceea de fiu și apoi de tată, el a avut de-a face cu fractura dintre două lumi, dintre două alcătuiri politice, sociale și culturale antinomice: cea a trecutului „păcătos“ de care a încercat să se elibereze prin adaptare la cea de-a doua, lumea „eticii și echității socialiste“. Mai apoi, ca tată, nu și-a putut imagina că trecutul pe care-l renegase va redeveni prezent și că fiul său este mai potrivit acestui trecut reînviat decît lumii la care se adaptase el.

Vlad Macri este jurnalist și scriitor. A publicat, printre altele, Stufat ori estouffade? Sau Există bucătărie românească?(Humanitas, 2008) și Alfabetul Bucatelor – Povestiri cu miez gustos cuprinzînd rețete românești reinventate sau de la străini împrumutate (Humanitas, 2023).