Imperiul salaryman-ilor

Este 8 dimineața, oră de vîrf în Shinjuku, unde se găsește cea mai tranzitată stație de tren din lume și pe unde se perindă zilnic în jur de 3,5 milioane de pasageri. Pushman-ii îndeasă din răsputeri oamenii, în trenurile care zboară ca vîntul și ca gîndul în toate punctele cardinale pentru a salva aparențele la timp. În alte stații se varsă din trenuri salaryman-ii ca niște furnici afară din mușuroi. Salaryman-ii sînt idealul majorității japonezilor care vor să aibă un salariu bun, ore interminabile la birou și haine negre cu cravată. Munca este bine împămîntenită în mentalitatea japonezilor, rata de șomaj este aprope nulă – bine, fie, să zicem 2.70% în prezent, însă cînd vine vorba despre eficiență și asumarea responsabilității, avem o cu totul altă statistică. Și cum ar putea să fie oamenii eficienți cînd lucrează de la răsărit pînă la miezul nopții fără week-end-uri sau zile festive? Practic, e o rușine să ceri multe zile libere sau să îți iei liber în toate zilele legale, mai bine iei bani pe ele decît să le ceri. Sau aștepți un coleg mai curajos și ceri un pic mai puțin. Ajunsul la timp la destinație și  prezența sînt mult mai importante decît calitatea muncii în sine.

Cînd am ajuns în Japonia, acum mulți ani, am rămas surprinsă să constat că nu există transport public nocturn ca în marile orașe europene. Am întrebat și eu în stînga și în dreapta și am primit explicația cum că, la un moment dat, lumea a vrut această facilitate, însă salaryman-ii au protestat susținînd că dacă s-ar introduce transportul public nocturn nu s-ar mai putea întoarce acasă. Ultimul tren fiind pretextul lor de a se putea întoarce la casele lor... Și atunci te întrebi: cum de mai au timp de familie sau cum de nu o iau razna? 

Familia japoneză este un subiect amplu de discutat pe care nu am cum să îl ating acum, dar sănătatea mintală mai este salvată – sau măcar aparențele – doar cu izakaya (cîrciumă, în limba japoneză) și cu numeroasele tipuri de negoțuri de plăceri pentru adulți. Și acum, că a venit vorba de cîrciumi, să nu credeți că japonezii căzuți pe jos pe stradă au căzut cocoșați de muncă. Nu! Aceia își dau duhul bieții de ei la serviciu sau acasă, însă nu se văd. Japonezii căzuți pe jos și care apar la știri și în ziare au trecut, de fapt, mai întîi pe la izakaya și n-au mai prins ultimul tren, așa că pozează dormind pe unde au apucat. Sînt unii care, din păcate, au ajuns totuși pe peron, dar s-au grăbit să urce în tren și au ajuns tragic sub roțile lui îngroșînd astfel statisticile sinucigașilor. Dar ei, de fapt, nu sînt decît ghinioniști. Din această cauză, pe peroanele de tren există afișe tip cartoon cu salaryman-i legați la cap cu cravata, în stare de ebrietate, care sînt ajutați să nu cadă de către ceilalți pasageri. În acest mod, autoritațile vor să atenționeze călătorii, într-un mod cît mai plăcut posibil, să aibă grijă cu persoanele în stare de ebrietate căci le pot salva viața. Este o inițiativă respectabilă din partea autorităților care, pe de-o parte, recunosc această problemă și, pe de alta, încearcă să o rezolve cît pot de bine.

Un alt fapt curios este acela că dacă șeful invită un subaltern în oraș, acesta sau aceasta nu poate refuza. Nu este políticos, așadar nu se face. Relația dintre subaltern și șef își are originea, de fapt, în relația senpai-kohai (în traducere, pe înțelesul nostru, elev senior și junior, unde acesta din urmă trebuie să facă absolut orice îi cere seniorul). În opinia mea, relația senpai-kohai definește, de fapt, toate relațiile dintre japonezi.

Poate totuși vă întrebați care este poziția femeii în cîmpul muncii. Ei bine, tradițional, femeia muncește doar acasă, are grijă de copii, care sînt un must-have, și de casă, iar bărbatul este cel responsabil cu partea financiară. Din fericire, în ultima vreme, lucrurile se schimbă și în Japonia femeia a început să ocupe un loc tot mai mare în cîmpul muncii. Din păcate, este foarte discriminată, contractele de muncă sînt făcute în așa fel încît să nu aibă nici un fel de apărare legală. La un moment dat am fost pusă în situația de a-mi mări echipa cu o persoană și mi s-a cerut să caut un bărbat căci acesta nu poate cere concediu de materniate. Șocul meu a fost cu atît mai mare cu cît cerința mi-a fost comunicată de o femeie... Am angajat pînă la urmă o fată tînără, abia ieșită de pe băncile școlii, care, evident, nu avea ca prioritate constituirea unei familii, însă nu mă pot pune cu motoarele de cautare ale agențiilor de recrutare care fac ca femeile trecute de 40 de ani să fie invizibile. Cu toate acestea, există speranță căci, de pildă, am aflat deunăzi că o fostă însoțitoare de zbor a ajuns președinta companiei aeriene Japan Airlines sau JAL, a doua mare companie aeriană niponă. Îmi place să cred că, atunci cînd femeile vor fi mult mai numeroase în cîmpul muncii remunerate și balanța dintre forța muncii masculine și feminine va fi mai echilibrată, cravatele și hainele negre se vor pierde printre hainele colorate, așa cum o făceau pe vremuri, cînd kimonoul era uniforma și diminețile erau mult mai proaspete și mai luminoase, demne de Țara Soarelui Răsare.

Irina Ștefan este absolventă a Facultății de Limbi Străine, Universitatea din București, a studiat la UNED Spania și trăiește la Tokyo.