Mamu, muma, mămunca, mama-urs
Noi două, Rada, fata mea, și cu mine, sîntem într-un ringhișpil de cînd ne știm. Sau, poate, asta o fi fost căița ei, cea nevăzută, s-o fi născut Rada cu un ringhișpil cît o inimă de bob de mac în sprînceana dreaptă, i-o fi căzut în pătuț pe cînd își făcea primul somn, iar de-acolo l-am tot luat în palme cînd una, cînd alta și-am tot meșterit amîndouă la caruselul ăsta și iată că sînt de-atunci douăzeci și doi de ani. Și fiindcă am intrat deja în anul cel nou, la toamnă împlinim douăzeci și trei.
Am făcut acum al doilea revelion împreună, asta după o pauză destul de mare, de cînd era ea în clasa întîi – și-am dus-o în vacanța de iarnă la părinții mei – și pînă acum doi ani. De cînd era în clasa a opta, face revelioane cu prietenii ei, dar la un moment dat ne-am trezit că vrea cu noi, o mare, foarte mare surpriză. Avea douăzeci și unu de ani deja și a hotărît că vine cu noi și cu prietenii noștri. Și nu singură, ci cu cîțiva dintre prietenii ei. Am fost de acord, normal, unde-ți mai pică în existența ta de părinte cu copil nici mic, dar nici cu totul mare să-l ai sub ochi în noaptea de Anul Nou, să nu mai faci proiecții care-ar îngrozi și cei mai buni scenariști de thriller-uri?
Totuși, după ce am zis „da”, am întrebat-o ce i-a venit să facă revelionul cu bătrînii. „Păi, aici e răspunsul, mamao (mai sînt și mamu, muma, mămunca, mama-urs – asta de cînd m-am repezit în Vamă spre un tînăr care se-apropiase cu un gest nepotrivit de ea, iar eu, aflîndu-mă în spate, îl observasem și ajunsesem în zece secunde la 100 km/h, frînînd cu mîna-n pieptul omului cu gestul impertinent –, am fost, cînd era în liceu, trecută-n telefonul ei Mossadu’, am avut multiple întrupări lingvistice), că voi, deși aveți spre cincizeci de ani, nu sînteți bătrîni. Voi știți să vă distrați de-adevăratelea, dansați toată noaptea, nu vă-mbătați, aveți umor pe gustul meu, chiar și ăla hardcore, vorba aia, dacă vreau să trec pe cineva printre Scila și Caribda, îl aduc acasă, în fine, mi-am dat seama că tot cu voi mă distrez cel mai bine.”
La revelionul de-acum, a-nceput să pună ea muzică, zicîndu-le celorlalți: „Să vedeți pe ce dansam eu cu muma cînd eram mică. Și-a deschis petrecerea cu La Tortura a Shakirei. Și-așa e, dansatul zilnic a-nceput cînd ea avea aproape un an și-a ținut pînă prin clasa a șaptea, cînd se făcuse dînsa deja prea mare și-i era rușine, ditamai doamna adolescentă, să danseze cu măicuță-sa. Doar pe la aniversări, nunți, botezuri, cununii (ultimele trei foarte rare, a prins cîte o bucată din fiecare, pardon, două nunți, totuși, la amîndouă a fost ea domnișoară de onoare, la frate-meu și la noi).
Foarte interesant e că ea are niște preferințe muzicale din acei ani în care rupeam noi două podelele două-trei ore în fiecare zi de lucru, trei-patru în week-end-uri și se regăsește sporadic în muzica generației ei. Cîteodată, vine și mă-ntreabă: „De unde știu asta? De cînd? Îmi vine să dansez de la primele acorduri”. Invariabil, e cîte un cîntec pe care noi două l-am ronțăit luni sau ani.
Asta nu-nseamnă că rîurile de lapte și miere s-au pogorît din rai în viețile noastre și le-au covîrșit. Să nu cumva să credeți una ca asta. Ne certăm cu aceeași pasiune cu care dansăm toată noaptea de Anul Nou și nu numai pe-aia. Doar că nu ne mai certăm ca-n tinerețile noastre, ca și cum ai arunca o torță-ntr-o căpiță. Acum conversăm aparent liniștite, în esență destul de tensionate, dar nu mai sărim herghelii întregi, ca altădată, ci numai cîte-un cal, hai, doi per disensiune.
Sîntem neasemănătoare, ceea ce e foarte bine pentru ea, că de-aia am și muncit pe brînci să fim cît mai diferite. Ea nu tace și apoi pleacă, ea își suflecă mînecile, își sumete poalele, încordează venele, ea luptă. N-am nici o grijă să-i dau drumu-n lume, vorba vine, că deja alunecă foarte frumos prin ea, nu trebuie să-mi dau eu acordul pentru nimic, e învățată să chestioneze orice și pe oricine (lecție care mie mi-a luat zeci de ani, și tot ea e mai bună), nu acceptă ca pelicanul ce i se spune la școală (acum facultate, nimic diferit atitudinal nici aici), spune ce crede, argumentează, nu se sfiește să arate ce simte, nu se jenează dacă se enervează (recunoaște), spune cînd ceva o depășește, în fine, e tot ce învăț eu ca un hamal de-odinioară, din portul vechi, plin de corăbii, să fiu. Mie nu-mi prea iese sau, dacă totuși îmi iese, se simte truda, nu e natural, ca la ea.
Dar nu știu dac-am răspuns frumos la-ntrebare, anume ce relațiune avem noi două? Una vie și, în consecință, în continuă mișcare. Pe deasupra (sau pe dedesubt, nu mi-e prea clar), o relație foarte imprevizibilă, asta pentru că dumneaei își permite toane (deh, vîrsta), iar eu (care nu mi le-am permis niciodată) stau și-admir splendoare de capricii, oftez și-aș pregusta și eu nițel, numai că m-am învechit în zile necapricioase, așa că n-am decît să mă mulțumesc cu a mă atinge numai și cu vederea de-ale ei.
P.S. A plecat de-acasă pe la prînz, să bea o limonadă în oraș, că dup-aia are de făcut proiecte pentru sesiune, e la master stimata.
P.P.S. În viața mea nu mi-a trecut pe lîngă vreo umbră de gînd să mă desfăt cu limonadă sau orice altă bunătate ÎNAINTE de a începe o treabă. Maximum, dacă e o treabă anevoioasă și lungă, iau o pauză cu ceai și-o bomboană. Dar cum ÎNAINTE? Exact, și eu rîd, că văd ce scriu.
Ana Barton este scriitoare.
