Trei schiţe despre munca fără fiţe. În Elveţia
Cred că am mai scris odată despre acest fapt, dar revin, pentru a nu uita de unde am pornit noi, românii, cu adevărat, ȋn ceea ce priveşte cîştigul salarial şi munca, ȋn general: atunci cînd am plecat în Elveția, la studii, la sfîrșitul anilor 1990, salariul meu de „referent de specialitate” într-un departament al administrației publice, post de debutant, se ridica la fabuloasa valoare de 18 USD/net pe lună. Păstrez și astăzi ca sfînt odor un fluturaș de plată din acea perioadă. Cu alte cuvinte, odată ajuns în străinătate ca student sau masterand, erai obligat să lucrezi din greu, pentru a te întreține. Prea puțini dintre românii pe care i-am întîlnit în acea perioadă primeau bani de acasă, erau ajutaţi de părinți. Alte vremuri, alte venituri, puține averi fuseseră constituite, de fapt.
Lista locurilor și posturilor în care am lucrat este prea lungă pentru a fi descrisă aici. Am început ca „tehnician de suprafață” (citește agent de curățenie), adică băiatu’ cu aspiratorul din firmele de birouri, și am terminat profesor, trecînd prin bucătării de restaurante, baruri, peisagistică-grădinărit, fabrici de cartoane etc. Un lucru este clar: raportul cu munca și cu timpul dedicat muncii este complet diferit în Elveția față de limburile balcanice în care ne aflăm noi așezați. Voi încerca să livrez trei schițe, trei situații diferite de viață al căror protagonist am fost, ilustrative pentru ideea de mai sus.
Toamna anului 1998, angajat al firmei de „servicii de curăţenie” DOSIM. Lucrez de la ora 18 la ora 20, seara, cu mici variații, într-o echipă foarte „multiculturală”, să spunem. Sînt și cîțiva elvețieni, tineri, care au făcut diverse credite mărunte (achiziţie mașină sau electrocasnice mari). Dau două-trei ore cu aspiratorul pe seară ca să-și achite ratele lunare. Pentru a vă trezi interesul și pentru a afla, prin ricoșeu, și de ce (ȋncă) mai pleacă românii din țară, pentru acestă nobilă și utilă activitate încasam atunci circa 420-450 CHF/lună. Punct și de la capăt. Marea majoritate a echipei este formată din portughezi, spanioli, români, ca mine, plus mulți ex-iugoslavi, războiul din Balcani, pe atunci ȋn plină efervescenţă, și-a adus contribuția migratorie. Plus, așa cum ziceam, cîțiva „occidentali” rătăciți, de sămînță, elvețieni, nemți, chiar și francezi, demni, dar atrași de acest cîștig facil, la urma urmei. Șeful nostru era un „demandeur d’asile”din Bosnia-Herțegovina. Rom de origine (scriu eu, el se recomanda cu mîndrie „țigan de Sarajevo!”), care avea grijă de noi ca un tată. Uriaş, lat, voinic şi muncitor, arăta oricui dorea să o vadă o cicatrice enormă care-i traversa abdomenul. „Făcută de sîrbi cu baioneta”, spunea, ca pe un suprem argument menit să-i aducă ȋn cele din urmă mult rîvnitul permis elveţian de şedere permanentă pe teritorul confederaţiei.
La un moment dat, echipa noastră de 15-20 de oameni trebuia să aspiratorească holurile unei clădiri imense în care se aflase o bancă ce tocmai dăduse faliment. Da, se mai întîmplă și din astea în lumea finanțelor mari. Lucram cu spor și nu prea lucram, oricum munca noastră nu prea mai avea sens. Ce aspiram noaptea se dărîma ziua, pentru că echipele de mutare murdăreau tot ȋn calea lor. Așa că stăteam mai mult rezemați de țeava aspiratorului ca ciobanul în bîtă, așteptînd să treacă cele două ore regulamentare. Șefii cei mari erau însă elvețieni, crînceni, rigizi, cu ochi albaștri (la propriu), nu glumeau deloc cînd venea vorba de muncă și de ritmul ei. Așa că bosniacul nostru pusese la punct un sistem de avertizare: atunci cînd aveam o inspecție de sus, din centrală, se plasa la capătul lungului culoar pe care noi stăteam ca niște albine leneşe ȋn plin sezon de cules la salcîm și ne făcea semn că autoritatea, controlul, se apropie, bătîndu-și umărul stîng cu două degete de la mîna dreaptă. „Șase, șeful!”, cum ar veni. Noi, balcanicii, înțelegem imediat ce voia acesta să ne comunice. Uniți în cuget și-n simțire, porneam zgomotoasa mașină și aspiram meticuloși și preocupați, pînă trecea primejdia autorităţii, se potolea valul. Colegii noștri occidentali nu înțelegeau prea bine ce se întîmpla, erau prinși asupra faptului, certați și mustrați pentru inactivitate. Cu alte cuvinte, măcar o dată Balcanii au învins Europa civilizată, la ea acasă. Pînă cînd, într-o seară, unul dintre colegii mei, student neamț din Hamburg (acum mare avocat de afaceri, serios, m-am amuzat să-l caut și să-l găsesc pe LinkedIn), nu a mai rezistat și ne-a întrebat: de ce vă bateți cu două degete pe umăr, e un semn, o comunicare secretă, sau vă doare ceva, vreți să îndepărtați ceva de acolo? Nu am știut ce să-i răspund De fapt, pe durată lungă ei au cîștigat, el e avocat de afaceri. Noi încă ne batem pe umăr, dar plătim preţul. Plata pentru două-trei ore de aspirator în Şviţeria depăşeşte salariul minim net din România noastră.
Schița numărul doi. Lucrez la o „regată nautică”, un eveniment anual mult rîvnit și aşteptat de toată societatea din Geneva. Tot ce era mai bun și mai pretențios, înalta societate locală. Curgea șampanie ȋn paharele de cristal ca mustul la crama din Dealu Mare. Organizarea este colosală, impecabilă, iar la baza acestei piramide mă aflu şi eu, minusculă furnică indispensabilă – spăl vase! Am intrat în serviciu vineri după-amiaza, am ieșit duminică dimineața. Încă țin minte numărul de vase (farfurii, tăvi etc.) pe care le-am spălat atunci: peste 3.000 de bucăți, am scris despre acest episod ȋn cartea mea Fals jurnal de căpşunar, din 2010 (scuze pentru publicitatea autoreferenţială!). Ce-i drept, dovedite cu ajutorul unei mașini de spălat vase profesională, o etuvă pufăitoare, rapidă, performantă. „Giobul“ îl găsisem neoficial, era vorba de o firmă de catering-organizare de evenimente pentru care lucrasem și anterior. Ne-am înțeles pentru 300 de franci, net, la finalul prestației. După ce totul s-a terminat cu bine, patronul mi-a întins 260 CHF, m-a felicitat (sic!) pentru munca depusă, apoi mi-a zis scurt, printre dinți: „Doar atît îți dau. Dacă nu ești mulțumit, pleci acasă și fără ăștia, și cotonogit”. N-am înțeles niciodată de ce a făcut acest gest, nici chiar acum, cînd scriu aceste rînduri. Am luat banii și am plecat. Nicolae Labiș, „Moartea căprioarei“. Mănînc și plîng. Mănînc. Și morala: atunci cînd ești imigrant, munca, umilința și satisfacția merg mînă în mînă.
Schița numărul trei, și ultima. Lucrez ca grădinar la o doamnă excentrică. Face parte dintr-o familie extrem de bogată, are nume de ceas elvețian (nu spun care, firma există, e rîvnită, merge bine), afacerea fusese fondată de unul dintre bunicii săi. Ea era o rentieră în cel mai pur sens al acestui cuvînt, avea mai multe proprietăți în centrul Genevei pe care le închiria pe bani mulți. La rîndul ei, locuia într-un splendid „chalet suisse”, amplasat într-unul dintre cele mai bune cartiere ale Genevei, cu o grădină de mai multe hectare (da, hectare!) de teren, deasupra rîului Arve. Sarcina mea era să întrețin, atît cît se putea, acest vast domeniu, lucrări curente. A fost o perioadă fericită din viața mea. Oricum, erau prea multe de făcut pentru o singură persoană, iar cînd erau lucrări mari veneau firme specializate. Doamna era îngăduitoare, cred că mă „ținea” mai mult pentru a face un mic bine, ca pe un exotic, dar util animal de companie. La un moment dat mi-a cerut să o însoțesc undeva în regiunea Gruyère (magnifică, de acolo vine celebra brînză maturat-picantă, zona seamănă mult cu Bucovina noastră, este mai blîndă, mai puțin aspră decît Alpii). Familia avea acolo o casă de vacanță unde mergeau rar sau deloc – eternul blestem al caselor de vacanță, cu care nu mai știi ce să faci după un număr de ani. Am făcut cîteva lucrări simple, ușoare, de grădinărit, într-un spirit relaxat bon-enfant, mă simțeam și eu la rîndul meu în vacanță. La un moment dat, doamna mi-a cerut să mă ocup și de gardul viu al proprietății – înalt, cam la 2,5-3 metri. Ar fi trebuit să desfășor scări, logistică, foarfeci diverse, saci pentru deşeuri etc. În plus, ora plecării înapoi la Geneva se apropia şi ea. Așa că am refuzat lucrarea, explicîndu-i cu argumente clare, temeinice, că „la haie” (adică tufișurile, arbuștii care constituiau gardul viu) sînt în plină creștere, nu ar trebui deranjați, nu le face bine o intervenţie brutală. Argumentul suprem a fost acela că m-aș putea şi accidenta (știam cît de grijulii și atenți sînt elvețienii în acest caz), dată fiind lucrarea la înălțime, fără asigurare etc. Aproape eram de convingerea finală atunci cînd au apărut pe neașteptate vecinii de proprietate. Elvețieni get-beget, din Berna, aveau și ei o casă de vacanță acolo. Au început să discute în imposibila „Schweitzerdeutsch”, germana elvețiană. Membrii familiilor aristocratice francofone cunosc, de regulă, și limba majoritară a Confederației.
Am văzut/simțit cum doamna își spune păsul, durerea: pleacă și nu dovedește și măreața împrejmuire verde, iar băiatu’ nu vrea sau nu poate să lucreze. Vecinii m-au privit lung, cu un oarecare dispreț, apoi au ȋntrebat, cu mîna pe ceas, la ce oră pleacă trenul. Cam peste o oră și jumătate, a spus doamna. Apoi întreaga familie, patru persoane în total, a început să taie „la haie”, metodic, cu seriozitate. Au terminat în 50 de minute. Eu am fost concediat la sosirea la Geneva.
Mirel Bănică este cercetător ştiinţific ȋn domeniul antropologiei religiilor.
Foto: wikimedia commons
