Ultima casă
Construirea unei case este unul dintre marile începuturi în viață.
Mă apropiam de 40 de ani cînd am simțit că vreau o casă la țară, că am nevoie de un refugiu departe de oraș. Tatăl meu a fost încîntat să mi se alăture muncii de renovare și extindere a casei bunicilor materni, aflată la distanță de cîțiva kilometri de casa bunicilor paterni unde părinții mei s-au retras după pensionare. Construcția casei a fost cel mai frumos proiect al meu și al tatălui meu, iar cînd a venit pandemia, casa fiind, din fericire, gata, m-am retras cu totul la țară. Ceea ce trebuia să fie doar o casă de vacanță a devenit domiciliul meu pentru următorii trei ani și locul unde, acum, locuiesc o bună parte din an. Casa de la țară mi-a oferit o nouă viață și prilejul pentru alte începuturi, printre care și organizarea unor tabere de scris pe durata verii în urma cărora s-a născut antologia anuală de proză scurtă KIWI.
Orice început e însoțit de speranță, încărcat de promisiuni, dar, ca orice întreprindere umană, expus hazardului. Iar construirea unei case poate fi un început înșelător. Satul în care locuiesc eu și părinții mei este plin de case neterminate, nelocuite sau abandonate. Multe case sînt începuturi eșuate, dacă nu de-a dreptul semne ale sfîrșitului. Uneori banii n-au mai fost de-ajuns și zidurile au fost părăsite, alteori planurile de viață s-au schimbat și casa a rămas în așteptarea unui alt început, atunci cînd moartea nu a pus capăt, pur și simplu, celor care sperau că vor începe o viață nouă într-o casă nouă. Nu toate casele terminate oferă începuturile promise.
În urmă cu patru ani, cînd eu îmi începeam viața la țară, mătușa mea, văduva fratelui mamei, decidea de asemenea să se mute la țară și să continue lucrările de amenajare a etajului casei construite de unchiul meu, în perspectiva pensionării, la sfîrșitul anilor ’90. Dar începutul de viață la care visau nu s-a petrecut întocmai: unchiul meu a murit în urma unui infarct la doar 55 de ani și casa a rămas parțial neterminată. Aproape douăzeci de ani mai tîrziu, mătușa mea decidea așadar să termine etajul casei și să se mute, în sfîrșit, la țară, îndeplinind de una singură visul avut împreună.
Pandemia ne-a făcut vecini, cele două case fiind la mică distanță una de cealaltă, și, în cei trei ani cît am trăit la țară, am muncit împreună, am mîncat și am băut împreună, am petrecut seri nesfîrșite la povești la gura sobei sau la masa de sub salcîmi. Mătușa devenise mama care mi-a lipsit în ultimii aproape douăzeci de ani, de cînd mama mea reală a rămas mută și parțial paralizată în urma unui atac cerebral, și îmi plăcea să mă gîndesc că și eu eram un înlocuitor de nădejde al fiului ei, verișorul meu, plecat de ani buni în Anglia, unde-și începuse acolo propria familie într-o casă proaspăt achiziționată. Și eu, și mătușa mea trăiam două începuturi nesperat de liniștite și de plăcute, nu atît în ciuda pandemiei, cît mai degrabă datorită ei. Dar, precum pandemia, nici noua noastră viață rurală în tandem n-a durat: în toamna lui 2023, mătușa mea a murit în urma unui accident de mașină petrecut la cîteva sate distanță. Avea 60 de ani.
Casa începută de unchiul meu și terminată de mătușa mea e acum nelocuită. Cei credincioși ori superstițioși s-ar putea gîndi la vreun blestem căzut asupra familiei noastre, a cărei istorie recentă este marcată mai degrabă de sfîrșituri decît de începuturi. Dar, cu voia bunului Dumnezeu, nenorocirea lovește oriunde.
Pe cînd eu și mătușa mea ne mutam în casele de la țară, o femeie care, în ultimii ani, l-a ajutat pe tatăl meu cu treburile gospodăriei a decis s-o aducă cu ea în casă pe bătrîna ei mamă din satul îndepărtat unde locuia singură. Cele două femei, mamă și fiică, trăiau împreună așa cum n-o mai făcuseră din tinerețe, înainte ca fiica să se căsătorească și să-și urmeze bărbatul într-o casă nouă, această casă. Din care, într-o noapte geroasă de acum două săptămîni, bătrîna a plecat dispărînd fără urmă. (Așa cum o făcuse, cu mulți ani în urmă, celălalt fiu al ei, un bărbat de treizeci de ani care n-a fost găsit niciodată și a cărui casă a rămas neterminată.) Să se fi întors bătrîna în vechea ei casă era exclus: drumul era foarte lung pentru orice fel de vreme, darămite pentru o noapte de ianuarie. Dar pe unde să fi apucat-o?
Mai întîi am căutat-o noi prin împrejurimi, apoi au căutat-o polițiștii cu cîinii, mărind aria de căutare, prin satele din jur, pentru ca abia a treia zi să fie identificată pe filmarea camerei de supraveghere a unei pensiuni, oferind astfel un indiciu despre direcția în care trebuia căutată. Bătrîna plecase în direcția opusă celei în care se afla vechea ei casă, ajunsese la capătul drumului asfaltat și o apucase pe un drumeag forestier spre munte în sus. A fost găsită înghețată într-un șanț în care se prăvălise din cauza noroiului înghețat de sub stratul proaspăt de zăpadă. În acea noapte de ianuarie, bătrîna de 86 de ani a parcurs, în cîteva ore, sprijinindu-se în ciomag, o distanță de aproape zece kilometri, îndreptîndu-se fatalmente spre munte asemeni solitarului pinguin sinucigaș din documentarul despre Antarctica al lui Werner Herzog.
Începuturile sînt frumoase, pline de speranță și de promisiunea unei vieți noi și bune. Un copac, o căsătorie, un copil, o casă. Dar cît anume poți spera că te bucuri din plin de promisiunile începutului?