MASS COMEDIA

Cultura este văzută de televiziunile noastre cam cum priveşti o persoană cu handicap. Te uiţi cu milă şi cu o anumită superioritate şi, în general, nu-ţi face plăcere să ai de-a face cu ea, să-ţi tulbure buna dispoziţie prin imaginea nenorocirii. Desigur, cînd nu o putem ocoli, trebuie să ne arătăm generoşi faţă de ea, pentru că asta dă bine la imagine.

Mulţi leagă reuşitele în viaţă de hărnicie. Alţii de noroc. Unii de talent, inteligenţă sau chiar frumuseţe fizică. Nici corectitudinea nu lipseşte, adesea, dintre ingredientele succesului, aşa cum este el stabilit, desigur, de mentalităţile atavice ale omenirii.

La prima vedere, nu eşti tentat să dai prea mulţi bani pe noul post de televiziune Digi 24. În primul rînd, vine într-o perioadă cînd tot apar televiziuni ca ciupercile după ploaie. Oricine pare că poate să-şi facă un canal propriu – pînă şi Gheorghe Ştefan zis Pinalti are mai nou unul şi îi spune Giga.

Cum va evolua presa pe Internet în următorii zece ani? Observăm deja nişte semne ale viitorului în felul în care publicaţiile încearcă să se redefinească în era Internetului. Modelul de pînă acum, cel puţin în cazul ziarelor şi al revistelor, era că plăteai o sumă fixă pentru toate articolele.

Nişte articole publicitare de pe Internet ne anunţă că, pe 23 februarie, a apărut o nouă televiziune. Ni se spune că respectiva televiziune face parte din „proiectul de comunicare România 2.0“ al lui Sebastian Lăzăroiu şi că se numeşte TVH 2.0.

Masculin feminin, un fapt precis: vocea lui Dumnezeu e vocea unui bărbat, pentru că doar vocea unui bărbat poate fi puternică, autoritară. Cel puţin asta pare a fi concluzia (discutabilă) la care ajung cei de la The New York Times cînd pun o întrebare foarte bună: de ce (aproape) toate trailerele pentru filme sînt narate de voci masculine?

Cunoaşteţi foarte bine lumea asta, că o întîlniţi la tot pasul în România. E o lume a mahalalei, a sărăciei, a unei umanităţi primitive. Una guvernată de instincte – sexualitate, foame, violenţă. Una în care indivizii se descurcă cu tot felul de mici sau mai mari găinării.

A fost o surpriză? Nu era previzibil că se va ajunge aici? Nu se făcuseră toţi paşii pînă aici, unul după altul? Cu doar cîteva zile înainte, unul dintre aşa-zisele tabloide, în fapt fiţuici care fac de ruşine inclusiv adevăratele ziare de scandal, publicase fotografii sexy ale unei pseudovedete, cu titlul „Ce i-ai face dac-ai prinde-o?“.

Audienţele TV ale talk-show-urilor româneşti, pentru luna ianuarie, plasează pe primele 12 locuri emisiuni ale postului Antena 3. Sinteza zilei se află pe locul întîi (cu 5.3 puncte de rating şi 555.000 de telespectatori pe minut, în medie), Subiectiv e pe locul doi (cu 4.4 rating, 458.000 de telespectatori pe minut), Punctul de întîlnire ocupă poziţia a treia.

Pentru mulţi dintre internauţi, Google şi Facebook sînt la fel de importante, dacă nu chiar mai importante decît Internetul în sine. Ce-ar fi dacă aceste site-uri nu ar mai funcţiona într-o bună zi? Ne-am gîndi că probabil am întîrziat cu plata facturii către furnizorul de Internet.

Pe canalul meu preferat de filme, Cinemax, am nimerit peste o peliculă pe care am recunoscut-o imediat. Asta, deşi o văzusem o singură dată, în urmă cu vreo 16-17 ani. Ştiu că sună ridicol, dar pentru mine acum vreo 16-17 ani însemna o cu totul altă viaţă, care-mi pare tot mai străină şi de care-mi amintesc din ce în ce mai vag.

În textul meu de săptămîna trecută, „Ziceri de ici, de colo“, printre vorbele de duh spuse de diverşi domni pe micul ecran, am citat şi una a lui Bogdan Naumovici, din emisiunea Generaţia cu cheia de gît: „Dacă n-ar fi fost un proiect bun, m-aş fi ocupat eu atîta timp de el să-l promovez?“.

La sfîrşitul secolului al XIX-lea, republicanii români (pe care, de altfel, îi cam numărai pe degete) erau supuşi unor ironii teribile de către clasa politică sau presa conservatoare şi chiar de către opinia publică în ansamblul ei, monarhismul fiind pe atunci, se înţelege, un mod de viaţă autohton, greu de imaginat în postura unui sistem ce ar fi trebuit „reformat“.

La România TV, un lucru rar: o emisiune culturală. Realizatoarea, pe care am remarcat-o de acum cîţiva ani, cînd făcea emisiuni inteligente la Realitatea TV, Delia Tăbăcaru, vorbeşte împreună cu un domn despre o carte. Cartea în discuţie este foarte ofertantă – Gluma de Milan Kundera.

Auzisem de el de cînd a apărut, în 2010, cînd agenţiile de ştiri au scris despre dezbaterile şi chiar controversele pe care le-a iscat în Franţa. Zilele trecute am reuşit să-l văd şi eu pentru că l-au difuzat cei de la HBO. E vorba despre documentarul Jocul morţii, regizat de Thomas Bornot, după un scenariu de Christophe Nick.

În general, mass-media românească este foarte puţin interesată de ceea ce se întîmplă în lume. Doar Uniunea Europeană mai captează din cînd în cînd interesul media pentru scurte perioade de timp, cînd mai are loc vreo criză financiară sau cînd un smintit se apucă să tragă cu arcul prin piaţă.

Mai întîi au fost lupte în surdină, apoi război pe faţă. Sebastian Ghiţă contra lui Sorin Ovidiu Vântu. Apoi Sebastian Ghiţă contra lui Elan Schwartzenberg. Atacuri şi replici, bălăcăreli în public şi lovituri sub centură. Ghiţă începe să-şi recruteze armata de angajaţi, pregătindu-se pentru lovitura de stat.

În ultimii zece ani, revelionul a devenit pentru televiziunile noastre o mare bătălie. O bătălie pe viaţă şi... pe rating. Fiecare televiziune îşi pregăteşte din timp oastea de vedete, muniţia de divertisment, strategiile surpriză (programele speciale) şi, la ora stabilită (21,30), porneşte atacul.

E adevărat, de fiecare dată cînd Consiliul Naţional al Audiovizualului publică rezultatele unei noi monitorizări realizate de Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti“, scriu şi eu despre greşelile de limbă de la televiziunile noastre. Deşi un astfel de articol este previzibil pentru că abaterile sînt cam aceleaşi, mă încăpăţînez să le arăt cu degetul.

Cînd Tavi Gevinson a decis că vrea să lanseze o revistă pentru adolescente, modelul său a fost Sassy, o revistă din anii ’90 a cărei abordare poate fi descrisă ca lipstick feminism. O simplă comparaţie între titlurile propuse de Sassy şi cele propuse de revistele pentru adolescente de azi îi dă dreptate lui Gevinson – reviste ca Sassy nu se mai fac.

La fiecare sfîrşit de an, fac un fel de bilanţ al rubricii de faţă, privesc înapoi la ce-am scris în anul respectiv, iar în 2010 am contabilizat, pentru prima dată, numai bilele albe pe care le dădusem. Cum m-am simţit foarte bine făcînd asta, o să repet formula şi acum.

Într-o zi, directorul unei instituţii locale din Franţa se trezeşte că poate fi concediat din cauza unui matrapazlîc făcut cu mult timp în urmă, dar ajuns din nou sub lumina reflectoarelor. Cauza? Un site îşi păstrează toate arhivele online şi articolul buclucaş a ajuns la unul dintre şefii lui.

Părea o piesă de mobilier. La propriu. Lemnul lui lăcuit se asorta cu biblioteca şi cu vitrina, unde ai mei ţineau paharele şi cîteva bibelouri. Pe el, maică-mea pusese un milieu mai mare. Cînd televizorul era stins, lăsa milieul peste ecran, să nu se pună praful.

Dacă aeroporturile şi avioanele mi se par chintesenţa no man’s land-ului şi, în consecinţă, le locuiesc cu un ciudat (mie) sentiment de inaderenţă, incitant asociată unei senzaţii de libertate „proastă“ , în schimb trenurile – de oricînd şi de oriunde – mi se înfăţişează drept imaginea cea mai necosmetizată şi mai plină de miez a ţării ce le are.

Un comentariu pe marginea articolului meu de săptămîna trecută, postat pe Facebook de o profesoară de matematică din Constanţa: „Mă uit la elevii mei, şi nu doar, modelaţi în manifestare şi gîndire de vedetele ce se perindă pe ecranele noastre... Chiar dacă nu ne vine a crede, televiziunea e un sistem educativ puternic al acestei comunităţi rătăcite."

O să vină campania, o să se umple iar tejghelele de ziare prost tipărite, cu frontispicii strîmbe, a căror cerneală ţi se ia pe degete şi care strigă isteric, din titluri, contra lui Băsescu, Ponta, Antonescu, nu-i aşa? Că doar aşa a fost la fiecare alegeri.

Scriu de peste 11 ani despre televiziune, în cadrul acestei rubrici, am văzut destule şi am comentat destule, dar există încă lucruri pe care le văd la televizor şi pe care nu le înţeleg.De exemplu, nu înţeleg rostul campaniei făcute de ministerul doamnei Elena Udrea la televiziunile noastre.

În reclamele de pînă acum, Dragonul Roşu s-a asociat cu imaginea unor idoli naţionali precum Nadia Comăneci şi Florin Piersic (care bifau astfel încă un brand pe lungile lor liste de endorseri ai neamului). Atît steaua gimnasticii, cît şi marele tomnatic se declarau public muşterii fericiţi ai complexului comercial şi ne îndemnau să le imităm opţiunea.

Ştiţi, probabil, povestea. Fată serioasă, bună la învăţătură, drăguţă cu toată lumea, mama tuturor răniţilor. Ce mai! Numai bună s-o pui la rană. În plus, nici nu arată rău. Întrebaţi, colegii de clasă spun că e o fată deosebită, cu toţii o respectă şi au numai vorbe bune despre ea.

Acum cîţiva ani, TVR Cultural a difuzat producţia BBC Power of Art, realizată de Simon Schama. Deşi niciodată suficiente, emisiuni despre viaţa şi opera artiştilor mai sînt, însă nici una ca Power of Art. De obicei, ne sînt servite nişte informaţii esenţiale de o voce monotonă, în tonuri şterse.

Citesc adeseori pe Internet articolele de ziar ale unor intelectuali cu voce publică importantă. Am în general grijă să nu-mi scape mouse-ul în zona de forum. Cu excepţia cîtorva intervenţii cuviincioase, locul e plin de ură măruntă, grasă, indecentă; colcăie de sudălmi şi calomnii slinoase.

În România, ai parte de multe situaţii kafkiene, dar rar mi-a fost dat să trăiesc una aşa de interesantă ca în cazul aventurii mele cu furnizorul de cablu RCS-RDS. După cum ştim, operatorii de cablu deţin monopol în anumite zone, şi tu, clientul, eşti captiv. Adică nu poţi să-ţi alegi compania care să-ţi ofere programele TV.

Una dintre caractersticile distinctive ale jurnalismului românesc actual este orientarea lui spre nonsubiecte şi subiecte instant. Şi unele, şi celelalte sînt pompieristice: „senzaţionale“ azi, uitate peste o săptămînă. Motivul este destul de clar: alternativele presupun multă muncă, inclusiv o solidă documentare.

Televiziunea Română înseamnă multe. Înseamnă istorie, serviciu public, instituţie de stat, în plus una cu mulţi angajaţi, punct de convergenţă a intereselor politice în care cartea cea mare e jucată de partidele aflate la putere etc. Lucrurile acestea se întrepătrund şi, pe de altă parte, nu ştii prea bine care este pozitiv şi care este negativ.

Boom-ul muzical autohton este o certitudine care nici măcar nu mai trebuie dovedită. Poate doar explicată, în măsura modestelor noastre mijloace de analiză psihologică. Şi cum sufletul unui popor întreg este încastrat în cutia televizorului, privim, oftăm, butonăm, înmagazinăm mii şi zeci de mii de imagini care, în mod firesc, sînt şterse.

Pe locul 3 avem o reclamă mai veche, de anul trecut, dar care încă mai poate fi văzută pe micile noastre ecrane. „Eu Becel inima tatălui meu. Eu Becel inima iubitei mele. Eu Becel inima mămăiţei mele. Tu inima cui iubeşti?“ Becel e o margarină, iar margarina, precum ştim, este unul dintre cele mai nocive alimente.

În România benzile desenate nu formează a IX-a artă, ci o artă mai degrabă invizibilă. Trebuie să vîsleşti temeinic printre paginile.ro pentru a găsi şi la noi manifestări care în alte ţări sînt pe toate drumurile. În Franţa, există şi un Oscar al benzilor desenate, numit Marele premiu al oraşului Angoulême, iar în Statele Unite acesta se numeşte premiul Reuben.

Eşti prins cu ocaua mică şi arătat cu degetul, făcut de rîs. În mod normal, ar trebui să te faci mic, să taci mîlc şi să nu te mai arăţi lumii. În mod normal, ar trebui să-ţi fie ruşine. Ar fi trebuit să-ţi fie şi cînd foloseai ocaua mică, dar, dacă nu s-a întîmplat atunci şi credeai că-ţi merge, măcar acum, în al doisprezecelea ceas, cînd ai fost dat în fapt.

În anul 2007, Chloé Delaume publica volumul Locuiesc în televizor, în care povestea un experiment personal uluitor. Autoarea a stat în faţa televizorului timp de 22 de luni, fără oprire, perioadă în care viaţa i s-a schimbat complet. Migrene, depresie, oboseală, îngrăşare, ameţeli, halucinaţii.

Am nişte prieteni de Facebook foarte faini. În afară de oamenii pe care-i cunosc personal, am acceptat numai cererile de prietenie ale celor la care am văzut niscaiva preocupări culturale sau cu care am gusturi comune în ceea ce priveşte cărţi, muzici sau filme. Prin urmare, comentariile la ceea ce postez pe Facebook sînt de obicei interesante.

O zi însorită de toamnă. O apariţie stranie pe ecranul televizorului meu. Un promo pentru Buffy, spaima vampirilor pe Diva Universal. Urmat imediat de aplauze şi obligatoriul tweet entuziast. Ştiu că nu v-aţi uitat la serial, aşa cum v-am recomandat, astfel că insist: Buffy merită văzut şi mai ales revăzut.

La unele mă uit din obligaţie, la altele de plăcere. Cele pe care le urmăresc din obligaţie sînt canalele de ştiri. Lucrez în presa cotidiană şi redacţia ziarului meu e dotată cu plasme care merg încontinuu, în principal pe Realitatea TV şi pe Antena 3. Ideea e să fii conectat tot timpul, să prinzi rapid vreun eventual Breaking News.

E duminică după-amiaza. După cîteva zile de absenţă din ţară, vreau şi eu să ştiu ce se mai întîmplă pe-aici şi deschid televizorul pe Realitatea TV. E televiziune de ştiri şi ar trebui să mă lumineze, nu? Postul dă un material cu un domn îmbrăcat elegant (costum negru, cămaşă albă, pantofi negri lustruiţi la marele fix), plimbîndu-se printr-un sat de oameni amărîţi.

Lucrurile au luat-o razna mult mai rău decît scriam acum cîţiva ani. Statele Unite ale Americii sînt la un pas de a interzice oficial expresia „Christmas Tree“, pe motiv că lezează sensibilităţile non-creştinilor (inclusiv ale celor fără Dumnezeu, presupun), propunîndu-se formula „Holiday tree“.

Acum cîţiva ani buni, un personaj apărea în mod inexplicabil seară de seară la Ştirile PRO TV. Jurnaliştii din Pache Protopopescu ţineau să ne anunţe, cu tenacitatea picăturii chinezeşti, ce a mai făcut sau ce a mai zis Gigi Becali, un om despre care nu auzise mai nimeni pînă atunci. Chiar şi cînd ştirile nu aveau nici o legătură cu el, tot apărea.