Avem o revoltă. Cum reacţionăm?
E o falsă premisă aceea că manifestaţiile recente au început pe Facebook. Paginile de Facebook dedicate evenimentelor au avut fani şi activitate abia la două-trei zile după ce începuse să se discute despre acestea, pe larg şi foarte pe larg, pe toate posturile TV. Fluxul de populaţie s-a alimentat de la sine, mînat de Dumnezeu ştie ce (în nici un caz de haosul din online sau de indicaţiile bătătoare la ochi de pe sticlă). Deşi la TV lucrurile au evoluat în nişte limite (e drept, lejere) ale previzibilului, pe Facebook/Twitter s-au format tabere, s-au rupt ori s-au legat prietenii, s-a vorbit tare şi mult, foarte mult.
Trei atitudini s-au remarcat aici, toate valide şi toate perfect justificat. Aceste trei atitudini au format trei tipuri de (non)combatant online. (În clasificarea de faţă excludem din start orice intenţie politică, persoanele fără activitate, cel puţin, zilnică pe Facebook, Twitter, Google plus. Clasificarea nu ţine neapărat cont de vîrsta subiecţilor, dar, date fiind restricţiile, se axează mai ales pe subiecţi de 20-35 de ani.)
1) Revoluţionarul înflăcărat. Supărat pe sistem, pe jandarmi, pe clasa politică, pe televiziuni, pe toată lumea, în general. Fericit că poate să urle ce-l taie capul, dă share celor mai veninoase editoriale, celor mai violente clipuri ale încleştărilor cu jandarmii, celor mai explicite printscreen-uri, are status-uri impetuoase şi comentarii acide. E primul în piaţă, cînd se adună lumea, şi pleacă ultimul acasă, încă îngrijorat de faptul că n-a fost auzit suficient de clar. De obicei, el e autorul textelor de pancartă de tip „Băsescu = criminalul Mengele“ (?!), „Da-ţi (sic!) foc la Cotroceni“, „PDL, USL, aceiaşi (sic!) mizerie“, precum şi al caricaturilor macabre. Deprins fiind să huiduie, îl scandalizează cam orice discurs. Nu va fi mulţumit de nici o propunere pentru că, de fapt, nu prea ştie ce vrea. Aici intră şi acei nefericiţi care-şi spun ultraşi (să-ţi scandezi nemulţumirile aproape muzical, şi încă dansînd – ce idee!), precum şi bagabonţii convertiţi în personaje civic şi social responsabile. Nu stă mult pe-acasă. Atunci cînd stă, ţine televizorul pe Antena 3, pentru că ştie că sînt şanse mari să se vadă acolo.
2) Nemulţumitul rezervat. Mizantrop, uşor jenat de ce vede la televizor, preferă să iasă în stradă, ca să se dumirească măcar despre ce e vorba. Se-ntoarce de-acolo destul de repede, căutînd adevărul pe net. Se pierde în discuţii interminabile cu alţi nemulţumiţi rezervaţi, discuţii ce vizează mai cu seamă purtătorii de vină, soluţiile posibile, tipurile de protest. Cît a stat în piaţă, a ţinut la vedere o pancartă de bun-simţ, fără trecere la cameră. Pentru că detestă vacarmul şi isteria, a stat pe trotuar şi s-a întreţinut, încruntat, cu vecinii ocazionali de protest. Păstrează un ton moderat în conversaţiile online, share-uieşte articole decente de presă şi înregistrări video lipsite de senzaţional. Îl preocupă mai mult rezolvarea problemelor decît protestul propriu-zis. La TV, urmăreşte programele de ştiri doar în prime time, preferînd Realitatea TV, Antenei 3 şi B 1, TVR 3-ului.
3) Blazatul. Sceptic de profesie, troll-ează fericit dezbaterile online ale nemulţumiţilor şi revoluţionarilor (troll = „persoană care postează un mesaj provocator, în mod deliberat, pe un site de ştiri sau pe un forum, cu intenţia de a cauza tulburări şi dispute aprinse“ – Webster’s Online Urban Dictionary).
Desconsideră sincer ambele categorii, subevaluîndu-le atît rolul în societate, cît şi capacitatea de înţelegere a acesteia. De aceea nu vrea să iasă în stradă. Dacă totuşi a ieşit, a făcut-o o singură dată, fie pentru a afişa vreo pancartă absurdă („Opriţi plăcile tectonice“, „Photoshop mai ieftin şi jos Comic Sans“, „Vreau să fiu 2D“, „Aveam o idee mişto de afiş, dar mi s-a stricat imprimanta“, „Sînt Chuck Norris. M-a căutat cineva?“), fie pentru a-şi confirma părerea proastă vizavi de calitatea umană a protestatarilor. În share-ul său sînt link-uri spre articole din Kamikaze sau Caţavencii, fotografii cu protestatarul din Baia de Arieş (şi comentariul de geniu – forever alone! –), status-uri ale formatorilor de opinie care împărtăşesc (sau îi inspiră!) aceeaşi atitudine. Nu se uită la televizor. Dacă îl deschide din întîmplare, descoperă cu mirare că BBC sau CNN pomenesc despre România.
3’) Autistul. Specie particulară de blazat, lasă impresia că habar n-are de ce s-a-ntîmplat. De obicei aşa şi este. Chiar dacă are habar, nu-l interesează. Din păcate, mie personal îmi vine greu să identific o a patra categorie (deşi există exemple, sînt mult prea rare pentru a se putea constitui într-o categorie propriu-zisă), aceea realmente şi unanim dezirabilă, a membrului responsabil al societăţii civile, care protestează eficient şi corect, care ştie de ce şi pentru ce a ieşit sau va ieşi în stradă, care are şi soluţii, nu doar nemulţumiri, care va merge la vot oricînd se vor organiza alegeri (eventual – de ce nu?! – în calitate de candidat), care vede, nu doar percepe istoria ca desfăşurîndu-se sub ochii săi. În aşteptarea acestui Mesia colectiv, noi, restul, aşteptăm cu maximum de interes să ni se-ntîmple, totuşi, ceva.
Alexandru Teodoriuc este absolvent al masteratului de Hermeneutică şi Ideologie Literară din cadrul Facultăţii de Litere a Universităţii „Ştefan cel Mare“ din Suceava.
Foto: adevarul.it, M. Vilău
