MASS COMEDIA

Nu demult, chiar în această pagină, un coleg de breaslă îşi exprima reţinerile faţă de relevanţa premiilor româneşti, luate en gros, în particular cele jurnalistice (era vorba în acel moment despre laureaţii APTR). Motivul: „Este o glumă proastă, dacă ne uităm la premianţi şi apoi la gunoaiele pe care ni le livrează zilnic televiziunile noastre“.

Am văzut de cîteva ori, la posturile noastre de televiziune, o reclamă la un şampon anti-păduchi, despre care ni se spune că omoară eficient şi lighioanele, şi ouăle lor. Avînd în vedere că românii sînt printre popoarele cu cel mai mic consum de săpun, şampon şi pastă de dinţi din Europa, consider că e o idee foarte bună să faci direct reclamă la un şampon anti-păduchi.

E ca stră-mamaie. E prin preajma noastră de atît de mult timp încît aproape că nici nu o mai vedem. Ne-am obişnuit atît de mult cu poveştile ei, pe care le tot auzim de atît amar de ani, încît nici nu le mai dăm atenţie. Este suficient să le cităm din memorie, siguri fiind că ceva nou nu ne va putea spune.

O ediţie a emisiunii umoristice de la Canal+, Les Guignols de l’Info, care, folosindu-se de marionete, îi ridiculizează pe Jacques Chirac, Dominique Strauss-Kahn, Michel Rocard sau Johnny Hallyday. La un moment dat, cei luaţi în tărbacă sînt doi cunoscuţi (în Franţa) comentatori sportivi – Thierry Roland şi Jean-Michel Larqué.

YouTube e canalul meu preferat de televiziune. Uneori însă... uneori privirea-mi face greşeala de a aluneca înspre comentarii, şi atunci nu prea îmi mai place YouTube. Indiferent de conţinutul clipului, acolo la subsol se vor regăsi adesea comentarii de tipul „that’s gay“ sau „that’s racist“.

Indiscutabil, printre lucrurile bune pe care le face Consiliul Naţional al Audiovizualului se numără colaborarea cu Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti“ pentru „monitorizarea privind calitatea limbii române la posturile de radio şi de televiziune“ şi publicarea periodică a unui raport realizat în urma acestei monitorizări.

Wikipedia e webenciclopedia care devine de multe ori referinţa supremă în domeniul digital şi lasă în subteranele spaţiului virtual dicţionare şi enciclopedii de renume. Succesul a fost determinat de posibilitatea ca oricine să poată edita un articol. Teoretic, acest spaţiu democratic ar trebui să aibă un număr relativ egal de contribuitori de gen masculin sau de gen feminin.

O nuntă în care actorii principali sînt nişte indivizi de existenţa cărora nici nu ar trebui să ştim. Personaje primare şi jalnice, în ciuda mulţilor bani pe care-i au, cu alură de mafioţi şi învîrtindu-se într-o lume kitsch care-i caracterizează pe deplin. Presa are o mare slăbiciune pentru aceste personaje: le spune pe numele de alint (Gigi, Cristi etc.) şi ne dă zilnic informaţii despre ce au mai făcut sau ce au mai zis.

Succesul pe care de decenii bune îl are un sport numit fotbal constituie probabil una dintre mărcile inconfundabile ale timpului nostru, un transfer de fervoare şi pasiune de la alte fenomene sociale ample şi, teoretic, de profunzime, precum politicul sau religiosul către unul (foarte) profan şi din ce în ce mai vulgar.

La începutul zilei era emisiunea cu pionieri, Tot înainte!. Într-o vreme, mă uitam la ea pentru că eram îndrăgostit de fata blondă şi cu codiţe care prezenta. (Să fi fost Cristina Ţopescu? – ea cred că era.) Înghiţeam toate tîmpeniile cu pionieri care plantau copaci, făceau careuri, ridicau steaguri şi salutau cu cravata-n vînt, doar s-o văd pe prezentatoare.

Pentru două săptămîni, cît am avut concediu, am fost departe de ţara mea de glorii, ţara mea de dor. Nu de distanţă vorbesc, căci Germania nu e aşa departe de România... Într-o Bavarie tradiţională, unde oamenii trăiesc în case de pe la 1500 şi merg la biserici construite pe la anul o mie şi ceva, iar viaţa decurge liniştit şi firesc.

Dacă nu vrei să plăteşti pentru Pleşu, Vasilescu, Mihăilescu, atunci du-te şi citeşte-i pe Cartianu, Orcan, Cristoiu, textele lor sînt free pe site-ul Adevărul! Mulţumeşte-te cu ceea ce este gratis! Într-adevăr, sînt alte „branduri“, altă „marfă“, alt conţinut, dar e moca. La Dilema veche, publicaţie premium, de nişă, trebuie să plăteşti!

O ştiţi pe Barbara Blade. Este o aşa-zisă supereroină, un fel de Lara Croft cu pălărie de Indiana Jones şi cu nume de vînător de vampiri, din reclamele TV pentru Lady Speed Stick. În spotul care promovează varianta „Waterproof“ a produsului, apriga doamnă vrea să pună mîna pe nu ştiu ce comoară a piraţilor şi se luptă cu nişte indivizi fioroşi, pe o corabie.

Giovanni Sartori scria despre „…fenomenul video [care] îl transformă pe homo sapiens produs de cultura scrisă într-un homo videns, în care cuvîntul e detronat de imagine. Totul devine vizualizare“. Cartea disecă în principal pericolele atrofierii culturale generate de televiziune şi implicit de imagine ca mediu de comunicare ce instigă la pasivitate, şi nu la o gîndire bazată pe structuri logice.

Gâdea a început să facă din nou interviuri, în cadrul emisiunii Sinteza zilei. I-am putut vedea profesionalismul pus la lucru cu ocazia unui eveniment – invitarea lui Pascal Bruckner pe platourile Antenei 3. Nu e puţin lucru să ai un invitat de un asemenea calibru, căci Bruckner nu e nici Mugur Ciuvică, nici Valentin Stan... Ei bine, rareori mi-a fost dat să văd un interviu realizat aşa de amatoristic.

The L World (2004-2009) a fost singurul serial de ficţiune care şi-a propus să prezinte stilul de viaţă al unei comunităţi de lesbiene. (Dacă a reuşit sau nu e discutabil.) Însă cum trăiesc lesbienele în comunităţi hetero? E greu de spus. Cu excepţia cîtorva seriale (Glee, Pretty Little Liars, Grey’s Anatomy, Skins UK), personajele lesbiene sînt de obicei episodice.

De mai mulţi ani, Roşia Montană Gold Corporation investeşte o groază de bani în campanii insistente care să facă publicul să creadă că această companie e cel puţin Maica Tereza venită să ajute această ţară năpăstuită. (Banii investiţi în publicitate, oricît de mulţi, la fel ca şi cei promişi pentru prezervarea mediului sau a patrimoniului vor fi un mizilic pe lîngă cîştigurile companiei, dacă va pune mîna pe aurul Apusenilor...)

Am petrecut şase zile de vis în România reală, mai exact în Ţinutul Secuiesc. Teribile senzaţii! Eram în altă ţară (nu vorbesc din punct de vedere etnic, ci al civilizaţiei şi al calmului) şi totuşi în ţara noastră, eram departe de casă şi totuşi nu aşa departe. Cred că e combinaţia ideală.

Într-un comentariu postat pe Facebook la articolul meu de săptămîna trecută despre CNA şi ştirile cu orori care se dau la televiziunile noastre, o cititoare din Cluj, Myela Sticeye, scria: „Ştirile astea mie îmi par să fie un substitut al execuţiilor publice, fie un mod prin care omul amărît şi limitat se poate simţi fericit privind mizeria altora.

Este un moment extrem de delicat pentru Rupert Murdoch, şeful News Corporation. Unul dintre ziarele pe care le deţine imperiul său media a fost închis în urma unui scandal de proporţii legat de ascultarea ilegală a unor telefoane.

Acum cîţiva ani, într-o discuţie avută cu Ralu Filip, am abordat şi subiectul ştirilor cu orori, de tipul Ştirile de la ora 5. Deşi Ralu Filip, ca preşedinte al CNA, era pus pe fapte măreţe, cînd a venit vorba despre ce s-ar putea face pentru a stăvili pofta televiziunilor pentru accidentele de pe şoselele patriei sau pentru violurile şi hăcuirile din sate, omul a ridicat neputincios din umeri.

Jurnalistul este acuzat de obicei doar că e de partea lui Băsescu sau nu, a lui Isărescu sau nu, a lui Obama sau nu, a lui Iisus sau nu.  Este demn de remarcat cît de puţin sînt criticaţi ziariştii pentru faptul că au renunţat, unii dintre ei, la standardele jurnalistice tradiţionale, la neutralitate, acurateţe, corectitudine.

De cîţiva ani, mă tot întreb cum de a ajuns Mihai Gâdea un personaj important al audiovizualului românesc. Acum e pe cai mari, căci, în afară de moderarea emisiunii Sinteza zilei, i s-a dat pe mînă, precum ştim, şi conducerea Antenei 3 (după ce, în prealabil, fusese directorul Antenei 2).

Înainte de Iran au fost persanii din cărţile de istorie, războaiele cu grecii, „Dariu al lui Istaspe“ şi apoi o pauză, pentru că filele manualelor noastre nu mai conţin nimic despre subiect. Manualele de geopolitică din Occident continuă însă cu războiul de zece ani cu Irak şi transformarea într-o republică islamică.

În discursurile pe care le ţinem, „românul“ este tolerant, primitor şi omenos. În realitate, trăim într-o ţară ca o junglă, cu indivizi care acţionează după principiul care pe care. Spaţiul public – de la stradă pînă la studiourile de televiziune – ne este invadat de agresivitate, de înjurătură, de porniri vindicative.

De fiecare dată cînd citesc un articol care anunţă moartea cinema-ului şi/sau a criticii de film rămîn cu o senzaţie de anxietate – oare chiar e interesul meu pentru filme anacronic? Dar apoi descopăr un proiect precum „Project: New Cinephilia“ (http://projectcinephilia.mubi.com/) şi îmi dau seama că acea „moarte“ de care vorbeşte toată lumea înseamnă de fapt „transformare“.

Academia Caţavencu? E revista făcută de nişte tipi care la un moment dat s-au amestecat cu Sorin Ovidiu Vîntu şi după aceea au încurcat-o. Şi ei, şi revista. Cam ăsta e adevărul sumar pe care ţi l-ar putea furniza un trecător mai isteţ, dacă ai face interviuri pe stradă.

Valoarea unei gale nu constă în „greutatea“ celor premiaţi, în numărul vedetelor care şi-au mişcat fundurile pe scenă, în faima politicienilor fără agendă ori a oamenilor de afaceri care au „onorat cu prezenţa“. Cred că galele trebuie să impună valorile reale. Nu se întîmplă aşa. În fond, de ce avem atîtea gale pline de premianţi de-o seară? Pentru a satisface nişte orgolii mărunte.

Jurnalismul românesc nu este o breaslă formată din oameni care-şi vînd sufletul, din isterici şi din pipiţe care n-au reuşit (deocamdată) să-şi găsească altceva de lucru. Nu în întregime, şi nici măcar în majoritate. Cei mai mulţi dintre ziarişti sînt oneşti, muncitori şi destul de în temă cu lucrurile despre care vorbesc. Unii dintre ei sînt supercompetenţi. Unii sînt strălucitori.

Oamenii de televiziune de la noi, cînd vor să facă în sfîrşit lucruri consistente, serioase, iau în braţe lamentaţia. Şi, cu această lamentaţie în braţe, ne povestesc cît de rău am ajuns s-o ducem, cum suferim profund la capitolele şcoală, stradă şi spital (şi multe altele pe lîngă acestea), cum rapiţa-i moft şi cum se duce dracului giudeţul.

Cei doi copii se uită la masa cu soldăţei şi se încruntă unul la celălalt. Printre movile virtuale şi linii de tren, cei doi îşi desfăşoară şirurile de soldăţei, îşi poziţionează tancurile şi aleargă cu elicopterele prin aer. Amînă cu puţină emoţie momentul confruntării pentru că nu mai e nimeni în afară de ei doi şi soldăţeii lor.

De ce mor eu de grija altora, de ce mă interesează soarta celor care ajung masă de manevră? Nu pentru că mi-aş dori să fac apostolat, să luminez poporul, şi alte lucruri de genul acesta pe care le găseşti numai în manualele de şcoală generală, ci dintr-un interes egoist: lîngă oamenii aceştia trăiesc şi cu ei interacţionez.

Problema cu Game of Thrones e că rasismul şi sexismul pot fi foarte uşor justificate prin faptul că lumea creată e una de tip medieval. Însă ca nou-venită în lumea fantasy, am o nedumerire: dacă ai inventat o geografie, o istorie, o mitologie, o religie, o limbă, ce te opreşte să imaginezi structuri sociale diferite, roluri de gen diferite?

De ce televiziunile ne oferă cu obstinaţie aceiaşi comentatori, oricît ar fi ei de urechişti, de penibili, de compromişi chiar? Într-unul dintre comentariile legate de articolul meu, pe care le-a postat pe Facebook, amicul Florin Iaru dădea un răspuns în care invoca mai multe motive.

Îmi imaginez o conversaţie între doi tineri: „Tu cîţi friends ai, bă? 469. Te-am luat, bă, fraiere, panaramă ce eşti, eu am 1236!“. A avea prieteni devine asemeni întrecerii în muncă de dinainte de 1989, cînd socialismul victorios, nemaiavînd cu cine să concureze, îşi propusese să se întreacă pe sine însuşi.

M-am întrebat de mai multe ori în cadrul acestei rubrici ce caută pe micile noastre ecrane unele figuri de comentatori pe care le vedem toată ziua bună ziua. Aceeaşi nedumerire şi-au exprimat, în repetate rînduri, şi alte voci din presă.

Cine se uită la televizor a putut să constate de la o vreme această tendinţă. Emisiunile de ştiri, de dezbateri sau de mondenicale – nu toate, doar cele care se respectă – musai să se întrerupă la un moment dat pentru o anume paranteză de bilanţ, devenită aproape ritual.

Eram în redacţia ziarului Cotidianul cînd, prin 2006, Doru Buşcu ne-a strîns pe toţi şi ne-a anunţat că i-au vîndut lui Sorin Ovidiu Vîntu o parte importantă din acţiunile trustului Caţavencu. Că trustul nu mai putea să reziste pe picioare proprii şi că avea nevoie de ajutorul unui om puternic financiar. Că nici el nu e prea fericit de această soluţie, dar asta e!...

Ştiu că v-aţi uitat la nunta regală. Poate că nu aţi urmărit toată transmisia, însă cu siguranţă vă amintiţi, măcar din jurnalele de ştiri, scena sărutului, intrarea în Westminster Abbey, jurămintele mirilor, rochia galbenă a Reginei, caleaşca imperială sau imaginile cu milioanele de oameni care au împînzit străzile Londrei.

În toamna anului trecut, două televiziuni importante şi-au schimbat managementul: la Realitatea TV a fost instalat un afacerist, Sebastian Ghiţă, iar la postul B1 a fost adus omul de bază al televiziunilor trustului Intact, Sorin Oancea. După aproape jumătate de an, deja se pot vedea roadele acestor schimbări.

Cum să facem să nu-l slăbim nici în Vinerea Mare pe premier! Bingo! Boc s-a tuns de Paşti, a plătit pentru asta 60 de lei şi a mai lăsat şi bacşiş! Aha! Foarte interesant, ca şi într-o analiză mai veche, tot pe titluri, din acest colţ de pagină, personajul cel mai vizibil rămîne Gigi Becali. Să zicem „Mersi“

Din ce în ce mai multe lucruri ne spun că trăim într-o ţară a lipsei de responsabilitate. Nimeni nu pare să-şi asume răspunderea pentru dezastrul în care ne aflăm. Celebrul caz al lui Adrian Severin care, deşi prins cu mîţa-n sac, refuză să-şi dea demisia e doar cel mai recent şi cel mai vizibil.

Fact: oferta posturilor TV româneşti e mai mult decît dezamăgitoare. Observaţie: din ce în ce mai multe persoane spun că nu se uită deloc la televizor. Rămîne însă întrebarea: dacă Domnul Snob Cultural a decis să-i facă felul televizorului à la Tudor Chirilă (apelez aici la memoria colectivă, fişierul 2010), Moni şi Iri dispar ca prin minune de pe micul ecran?

E oare asta România de azi, de la statura generaţiei unu? Ne obligă oare sărăcia să ne folosim mai mult mintea? Este oare creativitatea un efect al constrîngerilor? Confirmăm oare, la nivel de societate, parabola canarului care cîntă mai frumos atunci cînd suferă? Ajungem oare să conchidem că, într-un fel, criza asta are avantajele ei?

Le-am fost recunoscător celor de la TVR Cultural că au redifuzat luni emisiunea din noiembrie anul trecut, în care Daniel Cristea-Enache l-a avut invitat pe Alex. Leo Şerban. Cei care nu l-au cunoscut pe Leo au putut să-l vadă aşa cum era – şarmant, inteligent, bun vorbitor, glumeţ şi profund în acelaşi timp. În cele ce urmează, am să fac un pas înapoi şi am să-i dau cuvîntul lui Leo.

Nu cred să existe mulţi români care să nu fi avut de-a face – ei sau măcar cineva din familie – cu infecţiile intraspitaliceşti. De multe ori, spitalele noastre, în loc să te vindece, te îmbolnăvesc suplimentar. Este o realitate care nu e de ieri, de-alaltăieri şi nici măcar de cînd cu criza aceasta care se spune că „ne-a pus sistemul sanitar pe butuci“.

Înainte de a scrie acest text mi-am întrebat cel puţin zece prieteni jurnalişti ce părere au despre BBC. Concluzia: „sobru, corect, un reper pentru orice jurnalist“. Şi totuşi, cît din imaginea postului britanic mai ţine de realitate şi cît de forţa mitului creat în jurul televiziunii de ştiri.

Duminica trecută, la TVR 1, în a doua parte a Jurnalului de la ora 20,00 – o secţiune de reportaje. Mai întîi, mi se dă un reportaj absolut OK, făcut de Adelin Petrişor, despre situaţia dramatică a refugiaţilor din Libia. Jurnalism pur şi dur, care poate fi pus fără nici un complex lîngă orice alt material realizat de vreun post prestigios occidental într-o zonă fierbinte a planetei.

Site-ul de ştiri Hotnews a înscris o aparentă victorie pentru canalele de informare online duminică după-amiază, cînd a publicat selecţii dintr-un număr de cablograme Wikileaks referitoare la România. Din păcate, nici una dintre ştirile de pe site nu conţine şi textele originale ale cablogramelor.